Cu fotbalul, „sportul rege”, noi, românii, în loc să fim actuali, prinşi în marile competiţii, trebuie să recurgem la… amintiri. Ca şi în alte sporturi, de altfel. Se desfăşoară acum, sub ochii noştri, Campionatul Mondial de Fotbal. În Rusia, cea aproape de necuprins, geografic vorbind, în Rusia cea măreaţă prin scriitorii ei, prin figurile politice originale apărute în veacurile ce-au trecut, dar şi înfricoşătoare prin tiranii secolului douăzeci, premianţi cu coroniţă fiind aici Lenin şi Stalin. Rusia a plămădit comunismul şi l-a răspândit în lume, Rusia continuă să fie mecanismul, „vietatea”, nu arareori, „ochiul cel rău” care nelinişteşte mapamondul. Dar acum, pe câteva „petice verzi” de pe câmpiile ei, savant amenajate, se joacă fotbal la nivel planetar, şi lumea se bucură, gustând din plin „clipa” ce i se oferă. Ar fi fost bine ca pe aceste dreptunghiuri de iarbă, pe aceste stadioane, să fi zburdat şi noi.
„De mult, de mult,/ Cunosc doi plopi/ Ce-mi stau şi azi în cale”, spune un mare poet într-una din inimitabilele sale poezii. Zic şi eu, printr-o mult mai puţin poetică preluare, că „De mult, de mult”, România n-a mai participat la un campionat mondial. Şi, totuşi, dacă scormonim prin hăurile timpului ajungem la anul 1970. Atunci, la Guadalajara, în Mexic, am fost prezenţi, în competiţia mondială, alături de marile echipe ale lumii. (Am mai fost şi după aceea, dar tot demult.)
Aveam, în momentul acela, o generaţie de jucători absolut competitivi. În tot cazul, de necomparat cu ceea ce avem acum. Căzuserăm într-o grupă extrem de grea şi am făcut faţă onorabil situaţiei. Pe Cehoslovacia chiar am învins-o, cu Anglia şi Brazilia lui Pele pierzând doar la o diferenţă de un gol. Jucătorii care ne-au reprezentat au rămas nume de referinţă în cataloagele de peste timp ale fotbalului nostru. Ar fi vorba de Dumitrache, Sătmăreanu II, Lucescu, Dinu, Lupescu, Neagu, Adamache. Dar am avut tot atunci, în lot, un jucător pe care nu l-am folosit. Aşa suntem noi, „secretoşi”, dar, poate, şi altfel, „mărunţi”, „miopi”, „meschini”, „invidioşi”, încât n-am vrut să arătăm lumii că avem la dispoziţie un fotbalist creator de magie, un artist, un desfăcător de apărări prin pasele şi driblingurile sale imprevizibile. Pusese ochii pe el Real Madrid, altul decât cel de acum, promisese marele club spaniol măruntului club românesc F.C. Argeş milioane de dolari şi alte beneficii în schimbul acestui om. Dar noi, NU, în prostia noastră, îl ţinem să strălucească şi apoi să se stingă aici. Eu l-am văzut jucând de mai multe ori, i-am admirat pasele, preluările, deschiderile, cu un cuvânt „acel ceva” ce ţinea de vrajă, desprinzându-se din ghetele lui. O apariţie unică în fotbalul nostru din ultimii 50–60 de ani, pe care, probabil, nici acum n-o situăm acolo unde ar trebui.
Mă uit la ce se petrece, fotbalistic, în Rusia, dar şi astăzi, după jumătate de secol, Dobrin, bine antrenat fizic, căci despre el e vorba, printre actualii jucători ce se zbat pe terenuri. ar fi strălucit. Pentru mine, oricum, el rămâne fotbalistul român numărul 1.