Doar curajoşii sunt învingători!

Invazia Ucrainei de către trupele putiniste demonstrează ceea ce se știe dintotdeauna, de când există războaie: doar cel care se sperie, cel care se teme de cotropitor acceptă lațul supunerii, acceptă „pacificarea”, „denazificarea”, ca să folosesc termenii preferaţi ai dictatorului Putin. Altfel, nu!!! Dacă nu îți este frică de moarte, te lupți pentru viața ta, a familiei tale, a poporului tău! Lupți, folosind toate mijloacele care îți stau la îndemână! Când vine peste tine, noaptea, tâlharul, orice dialog este de prisos, în afară de lichidarea acestuia! De aceea cred, fie-mi iertată extrapolarea, americanii, totuși cei mai democrați din lume, au drept prin lege să își apere proprietatea inclusiv cu arma! Nu se știe niciodată când un ticălos sau o gașcă de ticăloși vrea să te jefuiască, să te omoare.

Trebuie să fii pregătit pentru răul cel mai mare, căci, din nefericire, încă există suficiente bestii umane pe pământ. Și poate că vor fi întotdeauna, câtă vreme va mai exista specia noastră.

Dar asta nu înseamnă că bestiile trebuie tolerate, că atunci când își dau arama pe față și atacă în haită, rar au curajul altfel, să nu ripostezi! Nu există „dialog” cu cel care te jefuiește și îți dă foc la casă! Nu există alternativă, în afară de stârpirea bestiei! Dacă nu ai lucididate, demnitate şi curaj, riști să mori ca un vierme sau să trăiești o viaţă de sclav!

Iată ce refuză ucrainenii să facă acum, când sunt atacați de o parte din așa-zișii lor frați, de supușii tiranului pitic Putin!

Aș spune că nu este un curaj uimitor cel pe care îl dovedesc vecinii noștri în fața lumii întregi, de o săptămână încoace. E doar un curaj cu adevărat omenesc, în fața unor specimene mai degrabă lupi decât oameni! Este o dovadă supremă de umanitate în fața unei înfiorătoare probe de animalitate!

După cumplitele experiențe ale secolului al XX-lea, datorate unor dictatori demenți, ar trebui să nu mai fim toleranți cu niciun astfel de specimen, acum, în secolul al XXI-lea! Din nefericire, ei încă apar, se mențin la putere zeci și zeci de ani, semn că umanitatea este încă fragilă pe pământ. Culmea amărăciunii umaniste a secolulului actual este că acești monștri sunt suportați de către popoarele pe care le conduc, iar liderii țărilor democratice  „dialoghează” cu indivizi de teapa lui Kim Jong-un sau Vladimir Putin, în loc să se coalizeze în vederea eliminării acestor tirani. Să nu mai vorbim de categoria idioților utili, a tovarășilor de drum, acei scriitori, actori, sportivi care, la apusul gloriei personale, parazitează cu folos reciproc și exclusiv dictatorii comuniști de azi.

Revenind la atrocitățile din Ucraina, ce facem noi, românii, acum când vedem că hienele din jurul nostru își ascut ghearele și colții aşteptând să ne vină rândul la „denazificare”, cu speranța că vor ciupi ceva din trupul nostru? Suntem capabili să înțelegem că, dacă răul putinist nu este stârpit, după ucraineni urmează la „pacificat”, prin „acţiuni speciale”, frații noștri moldoveni și apoi noi? După câte trompete kaghebiste ne sparg urechile zi și noapte, după cum se încearcă amplificarea în masă a spaimei de față de abilitatea și puterea colosală a dictatorului sovietic, este evident că suntem puși la fezandat în vederea „consumului”!

Mă doare tăcerea ipocrită, limbajul doar aluziv doar, ca pe vremea cenzurii comuniste, a multor intelectuali mai vârstnici, altfel cu pretenții de mari activiști civici. Încerc să le înțeleg, pentru că majoritatea dintre ei au gustat, mai cu lingurița, mai cu polonicul, din borcanul plin cu rahat sumisiv amestecat cu frică, din vremea acelei „epoci de aur” coclit. Poate au simțit și biciul cu împletitură bolșevică pe spinarea insuficient plecată… Este lejer să-i critici pe americani, pe europeni, știi că nu pățești nimic, dar  când ataci un despot kaghebist reflexul pavlovian de frică se declanșează automat.

Ce să mai spunem de tromboniștii din fruntea țării noastre?! I-ați văzut cum se bâlbâiau la frontieră, punând virgulă între subiectul funcției și predicatul acțiunii, în fața voluntarilor care au trecut la fapte, deocamdată doar de ajutor al refugiaților ucraineni, când li s-a reproșat lipsa unor acțiuni concrete şi coerente de organizare, la nivel statal? Noroc cu omniprezentul, omniutilul, multi-priceputul „comandant”, după care se ascund ori de câte ori apare o stare de urgenţă locală sau naţională!

Acum, mai mult ca oricând, avem nevoie de oameni lucizi, demni, mai ales curajoși! Doar fricoșii pierd războaiele de apărare a patriei! Oamenii curajoși sunt învingători. Întotdeauna așa îi vede istoria!