Deși este cunoscută și recunoscută ca o artistă complex, ce abordează, cu aceeași ușurință, piese de virtuozitate din cele mai diverse genuri muzicale — gospel, soul, fado sau jazz — și ridică publicul în picioare în întreaga Europă, aici, în Banatul ei natal, despre Christiana Uikiza nu prea se știe nimic.

Concertul special de sâmbătă seara, din piața Libertății, organizat de Asociația Social-Culturală Vergissmeinnicht, împreună cu Forumul Democrat al Germanilor din Banat, în cadrul German Fest (Zilele Culturale ale Germanilor din Banat), a adus pe scenă mari muzicieni de jazz din Austria — profesorul Harald Putz, la contrabass, și decanul Facultății de Muzică din Viena, Gerald Schuller, la pian, care au acompaniat-o pe Christiana.

După primele acorduri, cunoscătorii de muzică din piață au ciulit urechile.

„Aici se întâmplă ceva — o astfel de voce nu s-a mai auzit de mult timp la noi în oraș”, parcă spuneau. Cei care înțeleg fenomenul muzical apreciază că este greu de stăpânit un ambitus vocal de cinci octave cu asemenea precizie. Dacă mai adăugăm faptul că Christiana Uikiza cântă fără probleme, cu o dicție remarcabilă, în 15 limbi străine, dintre care pe șase le vorbește fluent, înseamnă că avem lângă noi un artist desăvârșit.

Artista nu este deloc străină de orașul nostru. După ce a urmat, timp de opt ani, școala de muzică din Reșița natală, a absolvit Liceul „Carmen Sylva” (Pedagogic, după numele mai vechi) din Timișoara, cu intenția de a deveni învățătoare. Dar nici nu a început bine anul școlar, că a și avut revelația că, de fapt, locul ei e pe scenă, în lumina reflectoarelor, și nu la catedră.

Atrasă de posibilitățile oferite de cel mai muzical oraș al Europei, pleacă să se perfecționeze la Viena, fiind acum una dintre cele mai cunoscute artiste din spațiul austriac, susținând multe concrete și participând la spectacole de televiziune și la concursuri internaționale.

Aici a reușit să adune un grup de muzicieni de top cu care a format Christiana Uikiza Quartet și a colaborat cu Kirk Franklin Tribute Gospel Band.

Artista a experimentat diverse genuri muzicale, colaborând cu mai multe teatre în direcția spectacolelor de avangardă. În 2006, a compus și interpretat „Oedipus Stories”, urmat de lansarea primului său album, intitulat „This time it’s different”, produs de Christoph Burgstaller.

Din anul 2010 Christiana devine solista formației „Grooveheadz”, aplecându-se și asupra altor genuri muzicale: gospel, soul și fado. Se simte apropiată de șansoneta franceză, pe care o abordează cu aplombul cuiva născut pe Sena, nu pe Bârzava.

Tocmai ambiția de a face totul cât mai bine a dus-o pe Christiana la Zagreb, pentru a urma Facultatea de Jurnalistică, specializarea Televiziune și Relații Publice.

După terminarea studiilor, revine la Viena unde începe colaborări cu marile nume din lume. A cântat în concerte cu Tom Jones, dar și cu Kevin Mahogany, David Sanborn, Vinnie Colaiuta, Domenico Miller sau Herbie Hancock.

Artista a avut bunăvoința de a ne acorda un interviu în exclusivitate, în care vorbește pur și simplu despre muncă și muzică.

— Stimată Christiana Uikiza, bine ați revenit la Timișoara! Bine ați venit în Banat! Pentru o parte a cititorilor publicației noastre, „Banatul Azi”, ca și pentru publicul din zona noastră, nu sunteți, din păcate, un nume foarte cunoscut (dar publicul este cel ce pierde dacă nu cunoște muzica și activitatea dumneavoastră). De aceea, vă propun să o luăm metodic, cu o scurtă biografie.

— Sunt născută la Reșița și aparțin comunității croate din jurul orașului. Părinții mei sunt, amândoi, din Carașova. Am făcut studii de muzică, opt ani de vioară și ceva pian, la școala de muzică din Reșița, după ce mi s-a spus, deja de la grădiniță, că aș fi talentată. Doamnele (pe vremea aceea încă li se spunea „tovarășele”) le-au sugerat părinților mei să mă dea neapărat la școala de muzică, unde am făcut studiile primare și gimnaziale. La liceu am venit la Timișoara, ca să fac Pedagogiul timp de cinci ani. În această perioadă am schimbat puțin direcția — aș fi vrut să devin învățătoare.

În liceu am avut-o apropiată pe doamna Lucia Moga, cea care, ulterior, a devenit inspector școlar. Dânsa m-a trimis la toate concursurile posibile și imposibile, să reprezint școala la emisiuni radio, chiar și la televiziunile ce funcționau în aceeași perioadă. Mi-am dat seama, cu ajutorul doamnei profesor, că ar trebui să mă gândesc la cariera mea și că viața în învățământ nu este vocația mea reală, ci muzica.

— Ce s-a mai întâmplat după absolvirea Liceului „Carmen Sylva” (după denumirea nouă)? Povestea de roman abia începe, nu?

— După absolvire am plecat la Zagreb, unde primisem o bursă și unde fratele meu era student la Medicină de câțiva ani. Ajungând la Zagreb, mi-am dat seama că, pentru genurile muzicale la care aspir eu, și anume soul, jazz sau blues, există o deschidere mai mare la Viena și ar fi o idee mai bună să ajung cât mai repede în capitala Austriei și să încerc acolo să-mi educ vocea, să-mi îmbunătățesc tehnica — să-mi dezvolt talentul.

— Cum, de altfel, Viena este propice pentru toate genurile muzicale…

— Da, este. Deși, pentru muzică clasică, este ceva mai mult decât pentru jazz și alte genuri. Clasicul și music hall-ul sunt la ele acasă acolo.

Am ajuns la Viena, am făcut o școală privată și una unde am studiat canto. Pentru că nu există secție de jazz la Viena, ci doar la Graz. Acolo nu am vrut să mă mut, dar era mai departe și nu cunoșteam pe nimeni. Nu era o opțiune. Am încercat ceva la un moment dat, însă nu era ce îmi doream și am rămas la Viena pentru trei ani, după care m-am reîntors la Zagreb. Aici am considerat că e bine să mă înscriu la jurnalism, la secția de Telviziune și PR.

După facultate, m-am reîntors la Viena, ca într-o mișcare ciclică! Nu-mi găseam locul, eram în veșnic într-un periplu. Dar iată că aici, la Viena, sunt deja din 2005.

În facultate, la Zagreb, am avut trupa mea de acompaniament, cu care am lansat pe piață trei single-uri. Unul din ele, de jazz standard, a urcat în anumite topuri. „Dream a little dream” a avut succes. În această perioadă, de la Zagreb, am mers la orice casting posibil. Îmi luam chitara și mergeam la orice audiție să cânt. Am reușit multe lucruri frumoase prin metoda asta mai neortodoxă, dar foarte directă. Practic, nu aveam niciun fel de cunoștințe din domeniul show-ului, oameni care să mă împingă în față. Pilele sau relații erau excluse. Eram ca picată din Lună!

— În definitv, în domeniul ăsta trebuie și un pic de tupeu și de curaj.

— Da! Cu credință și curaj am reușit multe. Dumnezeu știe că ești la locul potrivit.

— Deci, adevăratul debutul a fost în Croația.

— Da, sigur. Am prins și câteva roluri în music hall-uri, chiar rolul principal în „Hair”, am lansat piese noi. Am mai cântat la Jazz Fest pentru tinerii aspiranți. De asemenea, am reprezentat Croația la un festival de șansonete în Franța, la Villefranche.

Ce am mai făcut? Multe, multe… Am mai participat la primul concurs televizat de talente din Croația, unde am ajuns printre finaliști. Fiind primul astfel de show, a fost foarte vizionat. Prin 2004 m-a contactat un grup de muzicieni de la Viena, printre care a fost cântăreațul de la „Tower of Power”, cea mai tare trupă de R&B și funk din America. Fostul lor membru, cu care au scos trei albume, s-a mutat la Viena și a auzit de mine. M-a chemat din Croația să vin să cânt cu el.

— Uite așa sare norocul de unde nu te aștepți!

— Exact! Pentru că eu nu am întrerupt legăturile cu Viena cât am stat la Zagreb. Și mergeam foarte des, astfel că m-au auzit la diverse jam sessions unii muzicieni și m-au recomandat lui Hubert Tubbs. Din păcate, a murit acum trei săptămâni, fiind foarte bolnav.

În aceeași perioadă am considerat că aș putea să mă orientez și spre Viena mai serios.

Am ajuns la Viena prin 2005 și am început să colaborez cu o trupă foarte cunoscută de soul și jazz, „Joe Mixner Band”, în care cânta și Hubert Tubbs. Am colaborat cam zece ani cu trupa asta, dar, în paralel, mi-am făcut și proiectele mele. Am înregistrat primul album, după o perioadă, pe-al doilea, apoi a apărut și la treilea. Acest al treilea consider eu că este cel mai reprezentativ ca gen muzical, dar și ca referințe. Pe el cântă muzicieni care au la activ multe, multe Premii Grammy. David Sanborn a cântat la saxofon ca oaspete vedetă. Vinnie Colaiuta a cântat pe întregul album. El nu mai are nevoie de vreo prezentare specială, e toboșarul lui Sting, a fost al lui Franck Zappa și așa mai departe. Deci, orice toboșar, când aude de Vinnie Colaiuta, știe că e o legendă. Mai e și Kevin Mahogany, care e una dintre cele mai frumoase voci masculine de jazz din lume. Dar… așa e lumea asta… Doi din ei deja ne-au părăsit.

Cu acest album am fost, în deschidere, la Tom Jones. În timp. am cântat în toată Europa: de la Copenhaga la Gdansk, de la Berlin la Roma. Chiar am umblat peste tot. La Viena am cântat la Jazz Fest. Iar la Balul Operei voi fi prezentă pentru a șaptea oară în februarie anul viitor.

— Despre colaborările din România ce poți să ne spui?

— În România colaborez, pentru a treia oară, în anul acesta, cu Filarmonica din Sibiu pentru concertele de Anul Nou. La Timișoara sunt pentru a doua oară într-un an. Deci, e bine.

— Dacă ne întoarcem puțin în timp, spuneți-ne cum e să vină o tânără de la Reșița sau de la Carașova într-un oraș mai mare, unde nu cunoaște pe nimeni? Cum a fost adaptarea? Iar de aici, dintr-o zonă provincială, să ajungă în două capitale ale Europei?

— Sunt născută la Reșița și primul șoc a fost Timișoara, unde am locuit la internat și unde nu cunoșteam pee nimeni. Eram 30 de copii în cameră. Trei domitoare prin care se trece din unul în altul. Între primele două nici nu era ușă. Eram ca într-o cazemată cu 60 de copii. Primul șoc a fost desprinderea de ai mei. Pe de altă parte, a fost foarte bună plecarea. Te responsabilizează. Te face mult mai independent. E fantastic. M-am simțit foarte liberă, deși eram ca într-o închisoare de unde nu aveam voie să ieșim decât marțea și joia, de la 14 la 16. Mă simțeam liberă pentru că puteam să învăț când doream eu. Puteam să cânt, să țin un jurnal, să desenez, să pictez. Să fac ce vreau eu fără să fie mama ca să mă controleze: „Ce faci?”. Mi-a plăcut mult.

— Adaptarea în Croația cum a fost? Limba a fost o piedică sau o vorbeai din familie?

— Limba o vorbeam în familie, dar nu la nivel academic, literar. A trebuit să o învăț aproape de la zero. După Timișoara, toată vara am stat la Viena, iar apoi am plecat la Zageb, următorul șoc, următoarea treaptă. Trebuie să te descurci, să înveți lucruri noi. Fratele meu era acolo de câțiva ani și mi-a fost de mare ajutor. Am învățat cum e viața într-un cămin studențesc. Ușor nu e… dar… e important pentru dezvoltarea personalității unui tânăr.

După care Viena. Altă limbă, altă viață, iar totul de la zero. Altă distracție. De fapt, viața socială era inexistentă. E greu să-ți faci cunoștințe. Trebuie să fii perseverent și să ai mare încredere în propriul talent. Asta e soluția sau, cel puțin, așa cred eu.

Atuul meu a fost că am crezut enorm că în momentul în care deschid gura vor exista reacții și se vor deschide ușile. Așa m-am setat. Nu că m-ar fi educat ai mei în direcția asta. în mod special. Dimpotrivă, părinții mei nu doreau să fac muzică. Părinții și fratele meu au pregătire universitară și nu vedeau cu ochi buni ceea ce fac: „Ce vrei să faci cu muzica? Trebuie să ai o meserie serioasă!”.

Păi aveam un loc de muncă la școală. Am primit, ca învățătoare, o clasă și am plecat după două zile. Dezamăgire pentru părinții copiiilor, dar și pentru părinții mei.

— Viena nu așteaptă cu brațele deschise o puștoaică (mai ales una venită din Est)…

— Niciunde nu te așteaptă nimeni cu brațele deschise. La Viena a fost dificil la început. Apoi, după cinci ani în Croația, a fost mai ușor. Eram deja alt om, mai matur. Altfel gândești la 28 față de 20. Am fost mult mai focalizată pe ce vreau.

Acum merg la fiecare sesiune de jazz sau de blues. Chiar și zilnic. Mă duc și cânt ca să cunosc scena și ei să mă audă și să mă cunoască. Am fost atât de eficientă într-o lună, încât am cunoscut 60% din oamenii pe care îi știu azi. Treaba asta a dus la colaborări importante. A durat câțiva ani până s-au legat unele lucruri. Dar una din chestiunile care s-a legat imediat a fost cam așa. Cineva m-a auzit — o singură piesă — si a schimbat toate planurile legate de trupa lui. A spus: „OK, ești la mine în trupă. În două săptămâni înregistrăm un video promoțional!”. Deși cu cinci minute înainte îmi spusese că are deja o cântăreață. După o lună, am lucrat cu oameni din high-end. Muzicieni care au cântat cu Gloria Gaynor, cu Chaka Khan.

Dacă vorbim de noroc și nenoroc, eu cred că nu te urmărește nici unul, nici altul. Totul e să crezi în tine. Iar eu chiar am crezut!

*

Astfel, prin concertul de sâmbătă, Christiana Uikiza ca vedetă de înalt nivel în Croația și Austria, a putut fi văzută și acasă. Și în cazul se aplică vorba ce spune că nimeni nu este profet în țara lui. Dacă ești divă în Europa, în Timișoara abia te ascultă câteva zeci de melomani (poate să fi fost chiar peste 150 de ascultători), dar a meritat fiecare minute din concert.