Iolanda Malamen (n. 28 aprilie 1948, la Iaşi) este poetă, prozatoare și cronicar de artă. A debutat cu poezii în revista „Cronica”, în 1967, iar editorial, în 1971, cu volumul de versuri Starea de grație. Este autoare a peste 20 de volume de beletristică, cel mai recent fiind romanul Păsări lătrătoare (ed. Tracus Arte).

Robert Șerban: Care a fost contextul debutului tău cu volumul Stare de graţie, din 1971? Cine ţi-a moşit cartea? Cum a fost primită ea? Cine făcea parte din echipa ta?
Iolanda Malamen: Dragă Robert, cartea a apărut într-un moment în care celebrele Teze din iulie, influenţate de nu mai puţin celebra vizită oficială a lui Ceauşescu în China şi Coreea de Nord, anunţau cât se poate de limpede că propaganda politică trebuie să-şi intensifice vigilenţa. În vizorul ei, cum e şi firesc, literatura se afla pe un loc de neinvidiat. Publicat cu ceva întârziere, la editura Eminescu, volumul a apărut, în mod ciudat, fără nicio modificare. Accentele calofile din poezii nu au dus, probabil, cu gândul la aşa-zisele „şopârle”, adică la ceva subversiv. Nimic nu mă mai leagă astăzi de acea poezie eliptică şi, cumva, impersonală. Despre carte au exprimat păreri pozitive câţiva poeţi şi critici, dar pe mine m-au făcut fericită cuvintele scrise de Dan Laurenţiu, care mă debutase cu câţiva ani înainte în revista Cronica, pe când era redactor acolo şi continuase, stabilindu-se în Bucureşti, să-mi acorde credit alături de redactorii de atunci ai revistei Luceafărul: Ştefan Bănulescu, Ilie Constantin, Cezar Baltag, care îmi publicau constant poezii.

R.Ș.: Între 1983, când a apărut a cincea ta carte de poezie, și până în 1997 n-ai mai publicat nimic. Sunt aproape 15 ani. De ce ai refuzat să mai publici? Ce ai făcut în acel interval, te-ai mai ocupat de literatură?
I.M.: Tăcerea mea n-a avut nimic spectaculos, nu a fost programată şi nici nu a fost plantată insidios în urechile celorlalţi. În fond, cui i-ar fi păsat că Iolanda Malamen a luat o asemenea decizie? Tăcerea a fost dictată de o anume lehamite. Voiam să decojesc învelişurile propriei amorţeli, ca să ajung la o cunoaştere de sine mai nuanţată, şi nu pot spune că nu a existat şi o parte de bucurie secretă.
În 1983, un grup de autori urma să primească Premiul Asociaţiei Scriitorilor pentru cărţi publicate în acel an. Mă aflam printre ei, pentru volumul de poezie Floarea care merge. Ne strânseserăm în fastuoasa Sală a Oglinzilor de la Casa Scriitorilor (Calea Victoriei, 115), în aşteptarea ceremoniei de înmânare a premiilor. Numai că acel ceremonial s-a transformat într-o aşteptare lungă, umilitoare şi frisonantă, fiindcă de la Cabinetul 2 nu suna telefonul care trebuia să anunţe, prin vocea vreunui culturnic de serviciu, că ceremonia putea începe. Era vorba şi de o sumă de bani importantă pentru acea vreme şi aparatul propagandistic o scotea greu din seifurile puterii. Acordul a venit într-un târziu şi premiile au fost înmânate. A fost momentul în care am luat hotărârea să nu mai public, cel puțin o perioadă, nicio carte de poezie şi niciun vers în reviste.
Anii treceau, rezistasem cu mult peste ceea ce-mi propusesem, şi, la un moment dat, recunosc, m-a cuprins panica. Scrisesem în continuare poezie în toţi acei ani şi dintr-o dată simţeam nevoia să o fac din nou vizibilă.
Cenzura dispăruse după ’90, şi culturnicii veghetori păreau înghiţiţi de valurile vremii. Privită acum, la distanţă de două decenii şi jumătate, revenirea mea literară din 1997 pare o recuperare bulimică.

R.Ș.: În 1997, ai publicat trei cărți. Ți-ai ridicat embargoul autoimpus. Nu există riscul autodevorării propriilor op-uri când un scriitor publică mai multe volume în același an?
I.M.: Anul 1997 a însemnat reconectarea mea la viaţa literară prin publicarea volumului de poezie Îngerul coborât în stradă, în colecţia Poeţii Oraşului Bucureşti, o carte care m-a istovit, descoperindu-mi o groază de răni. Era ca o naştere grea. Emoţia a fost cu atât mai mare cu cât lansarea colecţiei a avut loc la Târgul de Carte Bookfest, de la Teatrul Naţional Bucureşti, şi noi, cei 10–12 poeţi prezenţi, am citit câte un poem în faţa unei asistenţe numeroase şi intimidante pentru mine, recent ieşită din acea autoizolare. A venit apoi Triumful dantelei (poezie), editura Crater, pentru care am primit Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Apoi, ca un fel de viitură imposibil de potolit, proza aproape că nu mi-a mai dat pace şi am publicat, la aceeaşi editură Crater, patronată de excepţionalul poet şi eseist Ion Papuc, prima carte de proză, un remember cu elemente onirice. Se numea Eu meseria de călău şi melancolica regină şi a fost nominalizată la Premiul USR, care, în acel an, nu s-a acordat la proză din cauza unor dispute din interiorul juriului, ce îl vizau pe un scriitor arhicunoscut. Odată cu acest microroman scris dintr-o răsuflare, începea pentru mine experienţa fascinantă a prozei. Am trait, în toţi aceşti ani, alături de personajele mele: nevroze, angoase, dureri, patimi, iubiri, am construit destine, am fost criminal şi salvator, am suferit, am râs, am spionat, am fost înfrântă şi am înfrânt, m-am rugat, am rememorat, am străbătut locuri stranii, am inventat chipuri, oraşe, străzi. Într-un cuvânt, am mântuit şi m-am mântuit. Poezie scriu mai rar. Îmi este teamă să nu-i fragilizez rezervele de miracol.

R.Ș.: De la cea mai recentă carte de poezie a ta, Ironiada, apărută în 2010, a trecut, iată, mai bine de un deceniu. Sunt necesare astfel de pauze lungi între volume?
I.M.: În toţi acei ani am aruncat o privire extrem de severă asupra propriei poezii, obligând-o la o sinceritate maximă. O schimbare de paradigmă, posibil un semn al orgoliului auctorial, Ironiada, apărută la editura Vinea, a fost, cumva, un volum salvator, scris în urma unei călătorii, iniţiatice pentru mine, în afara ţării. Îl pot citi şi reciti oricând cu plăcere. Să nu te mire, dar nu l-am dat aproape nimănui. Mai nou, ofer foarte, foarte rar cărţile mele şi doar câtorva prieteni, uneori chiar fără dedicaţii. Poate o inexplicabilă dorinţă de-a nu mă lăsa descoperită. Poate un cumul de lupte interioare. Nu am nicio explicaţie logică.
După 11 ani i-a venit, totuşi, timpul unui nou volum de poezie pe care, de altfel, l-am şi pregătit.

R.Ș.: Mărturisesc că nu am știut că pictezi. Credeam că ești doar preocupată de artă, ca privitoare și comentatoare rafinată de arte vizuale. Cum ai început să pictezi, ce a declanșat interesul pentru vizual? Ce l-a menținut?
I.M.: Când pictez, ocolesc abil kitsch-ul, şi asta mă linişteşte. În lumea cenuşie din jurul nostru cromaticile mă însănătoşesc. Unul dintre marii artişti care m-au inspirat cândva este Nicolas de Staël. Am şi deschis, într-o mică galerie din Elveţia, în 1991, o expoziţie în care se putea ghici influenţa. S-au şi vândut patru lucrări. Mai păstrez afişul şi câteva fotografii de le vernisaj. Am văzut o amplă retrospectivă a lui Staël în aceeaşi Elveţie, la mare distanţă de timp. Nu-l cunoşteam decât din albume, şi ceea ce am văzut m-a copleşit. Astăzi pictez foarte rar şi nu vorbesc cu aproape nimeni despre asta.
Am şi amintiri legate de această pasiune. Era prin 1973 şi, în holul Casei Scriitorilor, expusesem, într-un impuls emoțional, juvenile peisaje cu străzi şi case din Bucureşti, pictate pe mucava, pe care o grunduiam cu clei de oase topit pe un reşou electric. Înrămate sărăcăcios, cu o baghetă albă, nu se potriveau de fel cu somptuozitatea holului în care, dacă-ţi aruncai privirea în înaltul tavanului, vedeai nişte scene murale de gen, cu amoraşi dolofani şi nimfe încântătoare pictate măiastru. Mi-l amintesc pe Dan Hăulică, cu eternul lui şal roşu, trecând pe lângă bietele mele cartoane, după ce cobora princiar de la redacţia Secolului 20, aflată la etaj, total absent la ceea ce se afla expus. Tânjeam să-i văd, măcar pentru o clipă, o privire oprindu-se asupra vreunei imagini, dar nu a fost să fie. Îmi era ruşine şi aş fi vrut să le smulg de pe pereţi. În anii din urmă, apropierea mea de Dan Hăulică, graţie cronicilor mele de artă, pentru care avea sintagme apreciative, m-a făcut să descopăr la acest mare cunoscător al fenomenului plastic o căldură incredibilă. Nu ştiu dacă lega numele meu de acele picturi pe care le ignorase cu superioritate. Ar fi fost ridicol să-l întreb. Am regretat enorm dispariţia acestui spirit universal. Să nu uităm ce a însemnat pentru cultura noastră Secolul 20, sub directoratul lui Dan Hăulică.
Îmi imaginez uneori o expoziţie în care o chiuvetă ruginită, de toaletă publică, pe care am pictat-o amintindu-mi de comunism, să fie expusă alături de un măr uriaş pictat recent pe un fond vegetal proaspăt. Să nu te mire! Ele fac parte din heteroclitul meu inventar pictural. Mai presus decât puseele de orgoliu, chiar dacă nişte lucrări de-ale mele sunt pe pereţii unor case din ţară şi din afara ţării, dacă nu cumva au fost date jos între timp, lucrează în mine simţul măsurii. Cu lucrările aflate în patrimoniul personal mă războiesc mereu, mutându-le dintr-o parte într-alta, din lipsă de spaţiu. Nicio lucrare de-a mea nu atârnă pe vreun perete din casă.
M-au impresionat excepţionalele picturi expresioniste ale lui Dürrenmatt, văzute în complexul muzeal al scriitorului, din Neuchâtel. O curiozitate este şi masa de 5–6 metri lungime, la care lucra, ca să aibă la îndemână toate uneltele şi materialele pentru desen şi pictură. Aş vrea foarte mult să văd lucrări de-ale lui Sabato. A pictat mult şi, se pare, cu succes. La noi, Sorescu, Radu Petrescu, Arghezi, Alecu Ivan Ghilia, Pop Simion ş.a.m.d. au desenat şi pictat cu mult har.
Ca bun observator şi comentator al fenomenului literar şi artistic actual, ştii şi tu câte ţesături unesc arta şi literatura.
Cronicile de artă pe care le scriu sunt ispitiri ale bogăţiei imaginarului românesc. Un imaginar care nu secătuieşte şi dă, în cicluri neobosite, artişti de mare valoare.

R.Ș.: Proză ai scris dintotdeauna? Când și de ce schimbi registrul și treci de la poezie la proză?
I.M.: Nu, nu trec de la poezie la proză! Pur şi simplu cele două sunt căi distincte pe care merg, cel puţin intenţional. Faptic, cu siguranţă, ele mai interferează.
Poeţii care scriu şi proză sunt priviţi, după cum bine ştii, cu destulă mefienţă. Vâna lor de prozator este, în opinia multora, mult diminuată de viscerele metaforelor. Încă o prejudecată este aceea că jurnalismul literar diminuează forţa şi originalitatea propriei literaturi. Graţie jurnalismului am deprins disciplina, atât de necesară în scrierea unei cărţi de proză. Când încep un roman, e ca şi cum m-aş fi angajat ca slujbaş cu normă întreagă la o instituţie importantă.

R.Ș.: Recentul tău roman, Păsări lătrătoare, e un mixaj de jurnal, poezie, epistolar, poveste. E și ficțiune, sunt și lucruri reale topite în el. L-ai scris între 2008 și 2009. De ce l-ai publicat abia acum și cine sunt acele „păsări”?
I.M.: Păsările lătrătoare din cartea mea, pe care tu ai citit-o, întruchipează răul cel mai rău, voluptuos, absurd, brutal, de nevindecat. Este o carte brutală, care m-a speriat şi pe mine încă din momentul scrierii. A apărut într-un tom de trei microromane, intitulat Trilogia răului, în 2009, numai în câteva exemplare, ca probă tipografică. Am renunţat la ea aproape 12 ani. Anul acesta am extras-o din context şi i-am dat statutul unei cărţi independente. Am considerat că i-a venit timpul.

R.Ș.: Scrii constant? Mergi „la inspiraţie” sau la subiect? Scrii uşor? Mai uşor proză?
I.M.: Nu scriu constant, dar am un program riguros atunci când scriu proză. Haruki Murakami spunea că niciodată nu ştie ce se va întâmpla pe pagina următoare. Îl cred. Mi se întâmplă şi mie. Disciplina scrisului mi-a fost dată şi de anii de jurnalism cultural, cele şase volume publicate în care am dialogat cu voi, scriitorii, şi de zecile de dialoguri cu artişti.
Da, pot spune că astăzi scriu mai firesc proză decât poezie. Am şi un soi de fraternizare cu ea. În poezie, concentrarea mă epuizează deseori şi de aceea îi dau un spaţiu mult mai mare de recluziune. Inspiraţiei i-au luat locul frământarea, obsesia, dar şi un confort mental.

R.Ș.: Urmărești noua literatură din România? Ți-a atras ceva, cineva atenția?
I.M.: Noua literatură din România are un ritm al ei, destul de greu de urmărit din cauza disfuncţiilor de tot felul: tiraje minime, critica de întâmpinare aproape inexistentă, emisiuni culturale puține (cea pe care o coordonezi tu, de peste un deceniu, la TVR Timişoara, e o raritate în spaţiul literar românesc).
În spaţiul virtual se întâmplă dezbateri, uneori pasionante, publicarea unor poeme şi proze, lucruri care merită să fie descoperite, dar nu toţi suntem familiarizaţi cu această tehnică. Plus de asta, există o anume barieră între generaţii, cei foarte tineri considerându-i pe cei vârstnici un fel de brontozauri împotmoliţi în propria arhisuficienţă, cei din generaţiile vechi neobosindu-se să descopere în literatura tinerilor acea continuitate logică şi legică. Ceva mă face să cred că, în ambele direcţii, respectul şi interesul, cândva prezente, s-au cam pierdut.
Nici în artă lucrurile nu stau mai roz. Şi acolo sunt multe bariere care vulnerabilizează generaţiile.
Şi eu mă învinuiesc de multe ori că nu ştiu suficient despre bătăile de gong din literatură, totuşi, nu mă aşez confortabil în paradigma necunoaşterii şi-mi mai arunc privirea spre ceea ce se scrie. În volumele mele de dialoguri cu scriitorii am inclus mulţi tineri. Din păcate, aparatul numit publicitate, cu tot ce implică ea la nivelul apropierii de lector, este destul de şubred. Cartea de poezie este (folosesc un cuvânt dur) ostracizată, este săracul nedorit la ospeţele bogaţilor, fiindcă nu aduce beneficii financiare. Te doare sufletul când vezi cantitatea de poezie bună, apărută în condiţii grafice de excepţie, rânduită în stive masive (cum e, spre exemplu, la editura Tracus Arte), aşteptând un miracol de ieşire în lume. Dacă ai, ca autor, cât de cât abilităţi manageriale şi devii mai insistent, poţi vinde câteva exemplare pe on-line. Totul se întâmplă aproape pe cont propriu. Am descoperit într-un hipermarket o carte recentă de poeme a Ruxandrei Novac, o poetă foarte bună, plecată de mulţi ani din ţară, printre cărţi de bucate şi romane de duzină. Sunt şi câteva edituri importante care au (bineînţeles, la proză) o difuzare bună, dar publicitatea ar trebui şi ea intensificată, mai ales pentru literatura care iese din contingent. Unde sunt agenţii literari? Publicăm foarte multă literatură străină de ultimă oră, dar drumul literaturii româneşti actuale în afara ţării este extrem de anevoios. În ultimii doi ani, din cauza pandemiei, târgurile de carte care făceau vizibile noutăţile n-au mai funcţionat, şi pierderea este resimţită. Pe un post TV se dau două-trei minute de poezie, dar niciun vers din poezia momentului. Desfiinţarea canalului TVR Cultural a fost primul gest pe care un efemer director l-a făcut odată instalat la conducerea postului naţional de televiziune. Dezbaterile dintre generaţii pentru literatura de vârf a momentului, atât de prezente în alte ţări europene, la noi nu există. Eşti printre foarte puţinii, dacă nu unicul scriitor, care, de foarte mulţi ani, o dată pe săptămână, într-o emisiune de o oră televizată, aduci în discuţie literatura şi arta momentului, cu rigoare, cunoaştere şi exemplară dăruire.

R.Ș.: Mulțumesc, Iolanda, mă străduiesc. Spune-mi, fiindcă tot ai vorbit despre poezie, dacă ar fi să participi la o antologie a poeziei universale, ce poem ai alege?
I.M.: Cum antologia universală în care ar putea figura un poem de-al meu nu va exista, nu mă sfiesc şi transcriu acest poem:
Poem despre viitor
Am început acest poem ca să amân un viitor ridicol,
un viitor care se fabrică oricum
şi fără să mă zbat pentru el.
Aud glasurile vânzătorilor de ocazie care mai au puţin
şi se îndreaptă cu marfă cu tot spre iad.
Ei vâslesc cu încredere şi eşuează cu încredere.

Ce rămâne din motorul care măsoară progresul?
Un stomac gol în care şi-au făcut adăpost formele închegate ale disperării.
Ceaiul purpuriu din care beau poartă numele unei dictaturi africane şi eu pierd ultima fărâmă de lirism.
Îi dau drumul casei pe o apă curgătoare.
Închisă în ea voi citi la nesfârşit
cărţile de coşmar ale lui Roberto Bolaño.

Interviu realizat de Robert Șerban