Săptămâna trecută, Universitatea de Vest l-a avut ca oaspete pe Excelența Sa, Domnul Marcin Wilczek, ambasadorul Poloniei la București. În cadrul ciclului de conferințe „Ambasadori la UVT”, acesta a prezentat aspecte din experiența țării sale în deținerea președinției Consiliului European, în toamna anului 2011, ca un posibil set de bune practici pentru România, care va prelua și exercita același rol în 2019. Dincolo de elementele pur tehnice, a urmat un dialog, în decursul căruia l-am întrebat cum vede continuarea acelor țeluri ambițioase azi, atât prin prestația lui Donald Tusk în fruntea Consiliului dar și prin poziția Poloniei, a Europei Centrale față de „Europa cu mai multe viteze”. Răspunsul a fost departe de corectitudinea politică pe care, poate, am fi așteptat-o de la un diplomat, dar consistent cu viziunea actualei puteri de la Varșovia. Anume că fiecare val de aderare la Comunitatea/ Uniunea Europeană a avut față în față alți actori politici, cu un alt tip de comunicare și, evident, alte exigențe. Danemarca și Irlanda au discutat pentru aderarea din 1973 cu o altă Europă decât Spania la începutul anilor 80 sau Polonia pentru integrarea din 2004. Ca urmare, au intervenit alte criterii, alte rigori, creând în urma lor, diversitatea/diferențele de astăzi. Europa a avut tot timpul mai multe viteze, sublinia domnia sa, important e să nu ajungem la instituții diferite!
Știam că viziunea partidului „Lege și dreptate” al lui Jaroslaw Kaczynski diferă mult de poziția lui Donald Tusk iar întrebarea este dacă, dincolo de șocul prim pe care ni-l creează diferența, putem găsi un sâmbure de adevăr. Este atât de eronată ideea că Europa e, în fapt, o alăturare de membrii, pe care nu i-a integrat propriu-zis și îi armonizează tot mai greu? Cât este coerență și cât joc de interese?
Doar o zi înaintea acestei vizite, Parlamentul European a adoptat miercuri, 17 mai, o rezoluție în care critică în termeni foarte duri derularea evenimentelor din Ungaria și propune activarea articolului 7 din Tratatul Uniunii, de sancționare a țării vecine. Capetele de acuzare sunt: deteriorarea statului de drept și a calității democrației, adoptarea unor legi neconforme cu normele europene cu privire la migrație, ONG-uri și, respectiv, învățământul superior oferit de universități străine. Riscurile ar cuprinde suspendarea drepturilor de vot pentru Ungaria până la clarificarea situațiilor menționate și monitorizarea strictă a folosirii fondurilor europene, cel puțin pentru aceeași perioadă.
În apărarea politicii sale, premierul Viktor Orban a ținut un discurs în Parlamentul European, în 26 aprilie, încercând să explice deciziile în cele trei situații dar și principiile care generează o anume poziție a guvernului său față de Uniunea Europeană. Acuzat că a ridicat garduri în calea căutătorilor de azil politic și a redus dramatic căile legale prin care aceștia ar putea tranzita ori staționa în Ungaria, Orban a răspuns în cea mai tradițională manieră, anume că e dreptul cetățenilor maghiari să decidă cine le sunt vecinii și cu cine vor să trăiască împreună/alături. E greșit? Da, față de procedurile și regulile clubului. E corect? Nu știm, probabil e uman. Ne amintim că în 2015, atunci când au venit primele grupuri mari de migranți pe „ruta Balcanică”, nu exista nicio politică bine definită a Uniunii cu privire la aceștia, niciun plan de primire/verificare/relocare. A fost o lungă bâlbâială pe socoteala țărilor expuse, situație în care fiecare a reacționat după puteri și înțelegere. Apoi a venit refuzul Austriei, reacțiile duplicitare ale scandinavilor. Oare câte viteze a cunoscut Europa în soluționarea situației? E adevărat, gardurile ghimpate, câinii și, poate, comportamentul dur al grănicerilor nu corespund filosofiei de azi a Uniunii, dar nici solidaritatea nu s-a manifestat eficient. Există un principiu în toate sistemele europene de drept, anume non bis in idem, nu poți fi pedepsit de două ori pentru aceeași faptă. Țările central-europene au fost afectate de criza din 2008 nu doar ca efect al economiei interne, dar au și importat criza vest-europeană prin toți cei care nemaigăsind de lucru în vest, au fost nevoiți să revină acasă, fără soluții. A cere acestor țări să accepte un nou val de criză sub spectrul sancțiunilor, nicidecum al susținerii, încurajează creșterea neîncrederii în Uniune și suportul pentru fatalismul de tip „oricum există mai multe viteze”. Sigur că ele există, dar atunci când devin mai importante decât visul depășirii lor, întreaga construcție se vulnerabilizează cu consecințe imprevizibile.
După ce, decenii la rând, ni s-au impus din est politici și valori, e greu de crezut că un asemenea tip de relație mai poate funcționa. Și, ceea ce e mai rău, nu există dreptate de o parte sau de alta. Există teamă și frustrare. Neputință, termene depășite, neîncredere, treptat apărând resemnarea. Și atunci, nimeni nu mai cântărește argumentele, ci contabilizează erorile celuilalt și se străduiește să răspundă cel puțin cu egală măsură, dacă nu mai condimentează cu propriile nemulțumiri. Europa nu are poziții clare, unanim sau măcar majoritar acceptate pentru un set de probleme arzătoare, dând ocazia nemulțumirilor să se articuleze și să repună totul în discuție. Viktor Orban spunea, acum trei săptămâni, că dorește să discute cu instituțiile europene „pentru a corecta și reforma anumite aspecte, sporind astfel încrederea oamenilor în Uniune”. Același discurs l-a avut și nou alesul președinte Emmanuel Macron. Sigur, acesta din urmă nu a dat nici lex-CEU, nici nu a inițiat consultarea „Hai să stopăm Bruxelles-ul”. Dincolo de fapte, rămâne ideea că lucrurile merg într-o direcție greșită, dar numai unii actori sunt ascultați. Și atunci, Europa cu mai multe viteze este nu soluția, ci cea mai proastă lume posibilă, după ce dialogul a devenit o exhibare a insatisfacțiilor fără a avea curajul unor compromisuri.
Suntem departe de a susține această lume posibilă, departe de a face lobby pentru vreun politician sau discurs politic! Este inacceptabil ca o universitate de elită – precum Central European University – să fie în centrul controverselor politice, monedă de schimb; formarea specialiștilor, cercetarea, construcția culturală nu pot fi făcute sub amenințarea închiderii ușilor. În egală măsură, este normal ca ONG-urile să lucreze transparent și să li se ceară transparență; dar când acesta echivalează cu punerea sub semnul întrebării a gândirii critice și a capacității de a fi subiect activ în propria țară, ne amintește de un alt tip de control. La fel, reducerea competențelor unei Curți Constituționale este aberantă într-o lume democratică, mai ales că țările europene sunt departe de idealul controlului de constituționalitate al normelor sau proiectelor de guvernare. Uniunea însăși are dificultăți în a-și considera Tratatul de la Lisabona drept Constituție – nu neapărat în sens formal-juridic, cât funcțional și axiologic. Remanențele istorice, hrănite cu neputințele contemporane, cu stereotipurile reciproce și ambițiile cu care fiecare țară a ieșit din războiul rece, toate acestea sunt departe de a sta cuminți în rafturile din debara. Le purtăm după noi și fiecare criză de comunicare le readuce la viață.
Am avut așteptări diferite dar cu vocație absolută de la construcția europeană. Fiind diferite, era firesc ca, mai devreme sau mai târziu, să se suprapună și să intre în coliziune, să arate limitele posibilului. Să ceară compromisul sau să genereze noi valuri de neînțelegeri. Fiecare țară, dar și Uniunea, dorește maximul dintr-o situație inevitabil cu puține alternative și orizont temporal restrâns. Imaginația politică, răbdarea, chiar încrederea reciprocă se erodează în absența unor acumulări măcar satisfăcătoare și atunci retragerea fiecăruia în proiectul propriu pare mai comodă. Pe termen scurt și, poate mediu, este o ieșire pentru cine crede că are instrumentele necesare și graba de a bifa o listă de sarcini. Pe termen lung, însă, acest drum duce mult înapoi în istorie, acolo unde toată lumea pierde și jocul trebuie resetat. În zadar repetăm cu emfază principiile fondatoare ale Uniunii sau alte mantre europene! Nu folosește nimănui să ne tot confirmăm adeziuni și susțineri. Există o multitudine de întrebări pentru care nu ne-am făcut temele și sancțiunile sunt deja în pragul casei. Nu putem sta să ne uităm după perdea la pedepsirea celuilalt, doar pentru că ne-am înstrăinat unii de alții și nu mai căutăm împreună capătul tunelului. Dintr-un proiect – pretins sau chiar asumat – comun nimeni nu iese învingător de unul singur! Europa cu mai multe viteze dă ocazia celor lăsați în urmă să inventarieze nemulțumirile și să le transforme într-un bumerang de nimeni dorit. Radicalismul țipătului lor trebuie delegitimat prin oferte concrete, continue, nicidecum prin noi argumente pentru criticile care le aduc voturi și, la rîndul lor, alimentează noi radicalisme. Ne lipsește puterea de a transforma teama în dialog!