Ce poveste frumoasă ar fi istoria politică dacă personajele ei nu ar fi oameni în carne și oase, cu dorințe, interese, slăbiciuni, vicii și, mai ales, cu orgolii! Ce romantic s-ar derula faptele lor, defilările prințeselor, declarațiile regilor și reginelor, strălucirea caleștilor și a coroanelor dacă în spatele sau în esența lor profundă ele nu ar avea de spus ceva, real sau ticluit, despre personaje vii, despre viețile lor nu întotdeauna abil mascate, despre labirintul uman!

Sâmbătă, 6 mai, o planetă întreagă a intrat în jocul simbolismului regal britanic, imaginându-și că participă la o procesiune aproape sacră, fundamental istorică, onorant politică: încoronarea regelui Charles al III-lea al Marii Britanii, Irlandei de Nord și a unui Commonwealth planetar, precum și a soției sale (actuale). Vorba cronicarului, s-au adunat la catedrala Westminster Abbey duci și ducese, premieri, copii și bătrâni, episcopi și oșteni, popor, mult popor dornic să vadă din nou miracolul regalității, strălucirea bijuteriilor, povestea întrupată. Pe o ploaie mocănească, lumea a căutat basmul și a refuzat, preț de câteva ore, să mai legitimeze realitatea. Ca formulă de evadare, aceasta este, întotdeauna, o foarte inspirată soluție. Ca alternativă la realitate, ca procedeu de evitare și chiar negare a istoriei concrete, e sinucigaș!

Aparent, a fost mult fast, multă simbolistică, spiritualitate, eleganță și punctualitate. Prințul William a jurat credință tatălui său, tocmai încoronat rege, soția noului rege a devenit regină (!?); s-au perindat personalități, s-a zâmbit protocolar, s-au etalat toalete, case de modă, pălării. Practic, au lipsit multe elemente obligatorii motivându-se dorința noului monarh de a moderniza instituția regalității și, implicit, ceremonialul. Și dacă e mai mult decât atât? Și dacă toaletele nu s-au acordat cu modernizarea/modernitatea? Și dacă tăcerea unora, mulți, înseamnă, și ea, ceva important ce nu ni s-a spus acum și urmează, nu-i așa, să ne surprindă în anii care vin? Mulți, puțini? Cu Camilla — regină consoartă, regină din umbră, regină — actor jucător,  comentariile diferă în explicații — și, credem noi, nu întâmplător. Cu nepoți-paji, de o parte si de alta, poate mai mult dintr-o anumită parte? Excepționalismul tradițional britanic a mai marcat o bornă printr-un ceremonial fastuos și bine promovat mediatic, dar a și ascuns borne de mult trecute (sub tăcere) și încă nedevoalate de dragul basmului care trebuia să mai prindă viață? Este Marea Britanie o țară, o națiune, un imperiu? Regele acesta Charles domnește, nu guvernează, dar peste cine domnește? Și pentru câtă vreme? Privind la coroana ce i-a fost așezată pe cap, cea „de lucru”, nu prima, coroana regelui Eduard, de care s-a bucurat doar pe parcursul încoronării, a doua coroană se numește „imperial state crown”, și nu putem să nu luăm o pauză de gândire. Imperial? Azi? Aflăm de pe site-ul Tatler, care oferă o amplă descriere a vestimentației reglementate special pentru această ocazie, că obiectul respectiv, schițat în anii 1400, se numește „imperial state crown” și a fost „desenat cu arcuri închise pentru a demonstra faptul că Anglia nu era subordonată niciunei alte puteri mundane”. Măreț, ambițios, eroic pentru acele timpuri. Dar azi păstrarea unei asemenea denumiri și implicarea unui asemenea simbol în ceremonia de încoronare a noului monarh britanic nu poate fi trecută cu vederea. De pe același site aflăm și faptul că globul de deasupra coroanei reprezintă, firește, planeta. Nu comentăm aici istoria de sute de ani a monarhiei britanice, dar pentru lumea post-colonială în care se spune că trăim după cel de-al Doilea Război Mondial a încorona un monarh cu un semn explicit al Imperiului Britanic este un element ce trebuie remarcat și urmărit în agenda noului suveran. Agendă deopotrivă internă și externă, căci plângerile și contestațiile sosesc din ambele părți, dincolo de bucuria unui moment istoric sau de diplomația care, precum „noblețea, obligă” la trecere sub tăcere. În 2016, Marea Britanie a votat ieșirea din Uniunea Europeană sub anumite revendicări care, citite prin prisma „imperial state crown”, spun mult mai multe decât ar fi sperat David Cameron când a inițiat consultarea populară.  Cum această coroană este cea folosită în toate aparițiile protocolare ale regelui, cu precădere în sesiunile de deschidere a anului parlamentar, de sub această coroană se adresează el Camerelor legislativului, este clar că declarațiile de modernizare a instituției monarhice încep să piardă din credibilitate.

Orice formulă de domnie și/sau de guvernare se află în permanentă testare din partea societății, a circumstanțelor politice și a dinamicii politicii internaționale. Este firesc ca orice monarhie să se reinventeze mereu pentru a-și asigura continuitatea și legitimitatea. Dar lecția principală cu care trebuie să plecăm de la manifestările încoronării este aceea că Regele Charles al III-lea promite schimbări, dar se lasă angrenat, distribuit într-un rol care, prin recuzită și discurs tacit, îl contrazice. El însuși părea că nu participă la acțiune, era străin, obosit, pasiv. Și este foarte adevărat că, oriunde și oricând, după un monarh longeviv e foarte greu să impui noutăți, chiar dacă ele se impun și chiar dacă ai cele mai bune intenții. Pentru că un suveran cu domnie îndelungată, precum și liderii seculari rămași la putere prea multă vreme impune/impun un anume limbaj politic, gestual, un stil de relaționare și de soluționare a problemelor care se păstrează în mintea oamenilor și care trebuie deconstruit pentru a putea inova. Este Regele Charles al III-lea capabil să descompună ecourile domniei mamei sale pentru a insera în spațiul public, o alternativă? De regulă, un lider puternic — iar Regina Elisabeta a II-a chiar așa a fost — își protejează apropiații, colaboratorii cu siguranța pe care o exprimă, cu capacitatea demonstrată de a oferi soluții, de a echilibra lucrurile, de a ieși din orice labirint. Însă, pe termen lung, cei astfel protejați nu reușesc să-și formeze ei înșiși capacități similare, nu „cresc” la umbra celui puternic, rămân dependenți sau cel puțin inactivi. Pentru o persoană care, până la vârsta actuală a Regelui Charles al III-lea, prezența Reginei a fost pavăză și liman, va fi o problemă extrem de grea să-și afirme acum o personalitate, un stil de guvernare minat și de responsabilitățile corelate. Una e să ai proiecte pe domenii restrânse și, implicit, cu responsabilitate limitată, și alta e să devii monarh peste 15 state și sute de milioane de locuitori, cu precădere în vremuri tulburi precum cele de acum.

Oboseala monarhiei

S-a putut citi pe fețele celor doi încoronați, precum și pe cele ale multor participanți la ceremonia de la Westminster Abbey, o oboseală profundă. Desigur, solemnitatea unor momente este obligatorie și indiscutabilă. Dar, dincolo de ea, de la „procesiunea regelui” (drumul de la Palatul Buckingham la catedrală), trecând apoi printre invitați și culminând cu „precesiunea încoronării” (întoarcerea la palat) și chiar ieșirea din balcon, se vedea zâmbetul chinuit, formal, cerut de circumstanțe, dar lipsit de substanța unei bucurii interioare, de consistența vieții care își deschidea resorturile spre a sluji și împlini. Presa vorbește despre mișcările anti-monarhice, despre partide, politicieni, teritorii de peste mări care caută deja soluții de desprindere din imperiu. Dar, înainte de toate, comparația, poate nu cu încoronarea Reginei Elisabeta, care emana o explozie de vitalitate și hotărâre, ci cu încoronări anterioare, precum cea a Regelui George al VI-lea — un rege demn, sigur pe proiectele și puterile sale, majestuos și cald în același timp — nu îi dă nici cel mai mărunt câștig lui Charles: slab, îngândurat, oferindu-se, în loc să ofere o imagine și o identitate regală. Apoi, chiar felul în care au purtat coroanele pe drumul de întoarcere la Buckingham — Regele Charles al III-lea și Camilla dădeau sentimentul că se aflau sub presiunea unei „pălării” (i.e. coroană) mult prea mare, grea, incomodă pentru amândoi. Fizic erau ambii prezenți, dar limbajul corporal spunea cu totul altceva: doi oameni în vârstă care au visat frumos, însă „nici chiar așa” — era un prea mult: gravitatea jurămintelor și angajamentelor creștine, expunerea mediatică, obligația de a prelua săbii, haine, bijuterii încărcate de istorie, unele mergând sute de ani în urmă și adunând, precum un fluviu bătrân, semnificații, obligații, datorii. Va fi capabil Regele Charles să-și asume toate aceste responsabilități? Iar, pe de altă parte, este el conștient că tradiția și continuitatea ascund pericole cu care va fi greu de navigat? Fiecare element de vestimentație folosit obligatoriu în ceremonie, în conformitate cu ghidul „Liber Regalis”/„Cartea Regală”, din 1377, se referă nu doar la o mantie sau un inel, ci aduce cu el faptele bune sau detestabile ale monarhilor care l-au folosit în trecut. Odată învestit, Regele Charles a primit pe umeri o întreagă istorie britanică. Cât anume din aceasta e gata să-și asume și cât îi va așeza în cale teste extrem de dificile?

Un moment îndelung comentat a fost cel al depunerii jurământului de către Prințul William. Desigur, este un moment cu rădăcini medieval-cavalerești, minunat pentru nevoia noastră de poveste. Dar William, poate dincolo de sărutul pe obraz, nu a făcut acest gest (numai) ca fiu al monarhului, ci (mai nou) ca Prinț de Wales. Ce să înțelegem de aici? Să credem că simplificarea procesiunii s-a făcut de dragul adaptării la cotidian, în ciuda păstrării atâtor elemente medievale? Sau să ne amintim că în Țara Galilor este cea mai slabă, inofensivă opoziție la regalitate? Iar păstrarea tradiției sau cel puțin a prevederii privind egalitatea între Scoția, Irlanda de Nord și Tara Galilor ar fi cerut ca și reprezentanții celorlalte două entități să facă un gest de legitimare, recunoaștere, subordonare? Adică păstrarea tradiției și a literei constituționale (fie și nescrise, dar aceasta este în repetate rânduri consemnată!!!) ar fi adus riscul unor refuzuri sau revendicări? Este jurământul de credință încă actual sau o altă formă de oboseală a instituției monarhice?

Suntem, cu Marea Britanie, în fața unui set amplu de termeni, formule politice, instrumente de guvernare specifice, oarecum improprii restului planetei. Suveranul domnește peste 15 țări, altfel independente (!), reunite în Commonwealth realm/tărâmurile Commonwealth, care nu se confundă cu Commonwealth of Nations, organizație internațională grupând 56 de state — monarhii și republici, majoritatea foste colonii, alături de unele state recent acceptate, chiar dacă au avut un alt trecut (belgian, portughez, francez): Rwanda, Mozambic, Gabon sau Togo. În primul grup se disting Canada și Australia, dar și grupul țărilor din Caraibe. Cu toate că prevederile lor constituționale au limite serioase în materia revizuirii și, implicit, a formulei juridice de ieșire de sub umbrela monarhiei, se aud tot mai multe voci care pledează pentru trecerea la guvernări republicane, cu alegerea periodică a șefului statului. Barbados a reușit desprinderea încă din 2021, dar alte țări îi urmează exemplul. Nu știm dacă e bine sau nu. Ideea că un monarh situat la sute de mile de o anumită țară este cel care, în cele din urmă, are sau poate avea ultimul cuvânt este, azi, ușor desuetă. Faptul că pentru toate aceste teritorii Curtea Supremă de Justiție este cea a fostei metropole păstrează o adiere colonială cu care Canada sau Australia par a se descurca mai bine (deseori, prin ignorare), dar țările mai mici din Caraibe o simt ca pe o piedică. În ultimii ani, sub impulsul Black Lives Matter/Contează viețile negrilor/Jamaica, Belize și Grenada au cerut Londrei să-și asume trecutul de putere colonială și să exprime public scuze pentru sclavia și brutalizarea populației de culoare, precum și să plătească daune reparatorii. Atâta timp cât șansele unei asemenea justiții de tranziție sunt minime, Casa regală încercând, mai degrabă soluții decorative de diplomație soft, balanța se înclină spre refuzul de a mai accepta monarhia britanică. Este Regele Charles al III-lea capabil să poarte această mantie, a trecutului și obligațiilor britanice, și, mai ales, să modernizeze monarhia depășind cu bine un asemenea test?

Sondajele ultimelor luni arată clar că tinerii sub 25 de ani nu mai sunt interesați de regalitate, nu mai sunt fascinați de calești aurite și nici de moștenirea unui lung șir de regi încoronați la Westminster Abbey. Nici activismul lui Charles al III-lea nu se bucură de validare, încât întrebarea firească este dacă, dincolo de fastul și, să recunoaștem, solemnitatea ceremoniei tocmai consumată, oboseala omului Charles nu trădează o mai profundă oboseală instituțională. Iar dincolo de coroana sa regală, cât de multe alte dosare grele îi vor apăsa bătrânețea!