După cum am prezentat în unul din episoadele trecute, când am început povestirile din Valea Almăjului, am arătat că în această vatră de trăire cărășană sunt mai multe localități foarte bine dezvoltate și reprezentative pentru întregul areal al Banatului. Printre ele, una din comunele de mare însemnătate este Prigor.
Numele localității este cel mai probabil de veche sorginte românească. Sunt mai multe explicații posibile pentru acest neaoș cuvânt. Ar putea fi de la o mică păsărică ce ne vizitează locurile în fiecare vară, iar iarna pleacă în Africa numită Prigoria (Merops apiaster) ori ”prigoare” în limbaj popular. Denumirea provine de la verbul „a se prigori”, ce ar însemna cam „ a se însori” „a sta în bătaia soarelui”. Mai este numită, albinărel, furnicar, viespar, ploier, prigorean ori viespariță. O denumire foarte veche ce ne duce cu gândul direct la strămoșii latini este „merop”.
O altă probabilă sursă a numelului satului ar putea veni de la pârâul ce trece prin sat. Este primul din afluenții importanți ai Nerei ce mai apoi va căpăta dimensiuni impresionante. Este un curs de apă viguros ce doar vara este liniștit și cu apă puțină. Din toamnă până la finele primăverii este vijelios, iute, zorit cam ca și firea oamenilor de pe aici ce sunt destul de aprigi în vorbă și purtare. De la acest curs de apă a luat numele și satul odată cu popularea actualei vetre a localității.
Dar tot la fel de bine ar putea avea dreptate cei ce atribuie numele unei filiații slave. Unde „gor (gora)” însemnă munte. Deci după o traducere simplă ar satul „de la munte”.
Viața comunitară pe aceste meleaguri nu este recentă cum ar putea crede unii. Clima și locurile bogate în resurse au atras aici viețuitori permanenți încă din neolitic. Studii și unele încercări arheologice au scos la lumină urme de viețuire în locul acum numit Ogei pe malurile Prigorului la un kilometru de sat. Nu a fost deloc un accident. Continuitatea de locuire o întărește și o inscripție romană descoperită în apropierea urmelor din epoca de piatră.
Pe dealul Scoc din apropiere, în punctul Cozacica au fost găsite urme din epoca bronzului. La fel cum un alt deal (Gradet din partea de sud a satului actual), a găzduit oameni din cultura Coțofeni. Aceștia au lăsat în urmă fragmente de ceramică specifică lor.
Nici părăsirea locurilor de armata imperială romană nu a însemnat o depopulare a locurilor. Cei ce lucrau pământurile au rămas pe loc. Dovada acestei continuități o face o monedă din secolul al IV-lea găsită în aceste locuri. Iar punctele numite acum Țarova, Ruieni și Baraviște mai prezintă urme specifice unor fortificații militare. Cel mai probabil continuatoare a tradiției ostășești romane. Dar veșnicul pretext al lipsei fondurilor au oprit din fașă orice inițiativă de a porni cercetări științifice mai ample. Cu siguranță ar fi foarte multe de găsit și studiat în întreaga țară a Almăjului.
Atât în Antichitate, cât și în Evul Mediu, localitatea Prigor era formată din mai multe cătune, așezate la distanțe mai mici sau mai mari unele de altele, pe dealuri sau pe văi, în păduri sau în lunci. Oamenii trăiau în concordanță cu natura și aveau sălașe sau reședințe permanente pe dealurile unde-și aveau și proprietățile. Nu exista o viață sătească de tip concentrat doar în centrul de localitate.
Prima atestare documentară a satului datează din anul 1550, atunci când localitatea este amintită într-un document al cancelariilor.
În anul 1603 sunt donate unor nobili din zona Caransebeșului 6 grupuri de iobagi din Prigor. În anul 1611 Ioan Korniș, paharnic princiar, primește satele Rusca și Prigor, dar și părți din Teregova, pentru serviciile sale credincioase. În „Conscripția districtelor bănățene”, întocmită de Luigi Ferdinando Marsigli între anii 1690 și 1700, Prigorul este atestat în districtul Almăj.
Din aceste cătune populația a fost obligată să coboare prin ordin imperial al autorităților habsburgice după anul 1780 și să se așeze pe vatra actuală. Numele acestor cătune au fost: Săliște, Salin, Scoc, Ilot, Ruieni, Ramița.
În cercurile preoților din epocă este pomenit un anume Dumitrașcu Câmpianu ce este trimis de mai marii lui din Episcopia Râmnicului să slujească ca preot românilor almăjeni imediat după ieșirea de sub administrația otomană. O mai veche biserică din lemn a fost mistuită de flăcări la una din incursiunile turcești ale ultimului război de pe aceste meleaguri în 1788.
Un nou lăcaș de cult a fost ridicat provizoriu din lut și nuiele până au fost adunate fonduri suficiente pentru construcția unei biserici mari și încăpătoare din piatră și cărămidă.
Conscripțiile habsburgice din veacul al XVIII-lea amintesc permanent Prigorul fie în districtul Almăj, iar mai apoi în cel al Orșovei. De fapt Orșova nu este așa de departe ca acum pe șoseaua principală asfaltată. Sătenii cu treburi urcau și coborau de-a dreptul peste munți cu carele cu marfă scurtând mult drumul.
Astfel la 1717 satul este pomenit ca având 50 de case. Pe harta Mercy dintre anii 1723 și 1725 este numit Briger. Numele este doar o simplă pronunție germanizată a numelui românesc de Prigor.
Pe la anul 1740 Prigorul are 44 de case. Ca peste un deceniu să numere 63 de case. Creșterea continuă va consemna în anul 1824 că Prigorul are 132 case.
După înființarea graniței militare a Banatului de sud din 1773, la Prigor va avea sediul Companiei a treia a Regimentului de Frontieră. După dizolvarea administrației militare și trecerea în structurile administrative civile maghiare de după 1871, numele oficial al localității devine Nerahalmos. Dar numele avea să fie folosit doar de maghiari. Românii rămân consecvenți și numesc locul tot după vechiul nume. Satul apare cu numele lui străvechi şi pe hărţile din anii 1774 şi 1776. În anul 1824, Prigorul are 132 case. Pentru prima dată sunt consemnați și locuitori de etnie germană. Numărul acestora se poate afla din recesământul anului 1836. 2131 locuitori sunt ortodocşi şi 8 romano-catolici. Pentru anul 1843 se mai consemnează numărul de 359 de case.
Unul dintre cele mai interesante fapte din istoria locurilor este existența unui grup de localnici ce pleacă în 1632 în Valahia unde sprijină înscăunarea ca domnitor a lui Matei Basarab. Efortul lor nu rămâne nerăsplătit. Domnul nu uită de ei, astfel că primesc terenuri în zonele Olteniei unde înființează așezări în care se pomenește de Prigoria.
Cătunele împrăștiate de pe dealuri au fost comasate, iar astăzi comuna este formată din satele: Prigor, Borlovenii Noi, Borlovenii Vechi, Pătaș și Putna.
Cum Valea Almăjului nu a dus lipsă de mari personalități, din care am mai prezentat până acum câteva figuri aparte, vom continua și azi cu o povestire despre un fiu al Prigorului ce a ajuns unul din marii cărturari ai acestui neam. Din păcate, soarta nu i-a surâs deloc și în loc de onorurile mult meritate, societatea impusă cu forța tancurilor după al Doilea Război Mondial i-a grăbit sfârșitul.
Anton Golopenția a văzut lumina zilei în satul Prigor (Caraș-Severin) la 12 mai 1909. Era vlăstarul unei familii cu o instruire superioară. Tatăl său Simion era avocat ce provenea din Pecinișca, în timp ce mama sa Emma-Magdalena (născută Staschek) era fiica unui grefier de origine cehă din Bozovici. Tânărul Anton avea să-și împărtă copilăria între Prigor și Bozovici între casele părinților și bunicilor săi.
După primele clase absolvite în Valea Almăjului părinții hotărăsc că tânărul cu aplecare spre carte merită o instruire superioară și este trimis la Timișoara. Aici a urmat liceul și a obținut în fiecare an diplome de merit ce dovedeau agerimea elevului.
A absolvit în 1927 cu note din cele mai bune. S-a înscris la Universitatea din București, absolvind Facultățile de drept în anul 1930 și cea de Filosofie în1933. Între 1930 și 1933, a activat ca bibliotecar la Departamentul de sociologie al universității bucureștene. A fost repede remarcat de Celebrul Dimitrie Gusti și cooptat în echipele de studiu ce străbăteau țară în toate direcțiile pentru a culege date de cele mai diverse.
În timp ce lucra în satul Cornova din Basarabia, cu una dintre echipele de monografi, profesorul Gusti l-a primit pe tânărul Golopenția în cercul său mai restrâns de colaboratori. În anii 1932-1933, a fost director de birou și apoi secretar al profesorului său Gusti, devenit între timp ministru al Educației. În acea perioadă, Anton Golopenția a lucrat la un proiect de reformă educațională. Din păcate pentru superiorul său, proiectul a eșuat.
A colaborat cu mentorul său Dimitrie Gusti la elaborarea de studii de sociologie și de filozofie. Tot sub conducerea lui Dimitrie Gusti, Anton Golopenția a elaborat, împreună cu Henri Stahl, filmul sociologic Un sat basarabean – Cornova (1931).
Pentru meritele științifice evidente Golopenția a fost sprijinit pentru a primi o bursă de studiu la Universitatea din Leipzig. Studiază între 1933 și 1936. Aici intră în contact cu ideile geopoliticienilor germani și lucrările lor. Termină cu bine o teza de doctorat ce se ocupa de legătura dintre conducerea statului și sociologia tradițională.
Întors în țară își continuă cercetările de sociologie, dar și de studiu al politicii în context geografic și economic și pune bazele Școlii românești de geopolitică.
În toate studiile, cărțile și articolele semnate de Golopenția se întrevede, în ciuda tinereții 
sale, o profundă gândire științifică complexă. A fost adeptul studiului interdisciplinar ce poate duce la rezultate neașteptate și moderne în comparație cu aplecarea doar asupra unei laturi a cunoașterii. A fost unul din membrii fondatori ai revistei de „Geopolitică și Geoistorie”. Potrivit savantului, geopolitica este știința care studiază potențialul statelor și dinamica schimbării mediului geopolitic. În opinia sa, geopolitica trebuie să fie un fel de meteorologie politică. Cu aceste instrumente date de noua știință trebuie să se poată prevedea viitoare situații de colaborare sau de conflict dintre state. Și mersul relațiilor pe mulți ani înainte ar trebui știut din analiza geopolitică.
În anul 1939 se căsătorește cu o colegă de breaslă, doamna Ștefania Cristescu. Lucrările de sociologie cu numele Ștefania Cristescu-Golopenția (1908 – 1978) fiind o referință în domeniu până azi.
În anii celui de-al Doilea Război Mondial a profitat de înaintarea trupelor române pe frontul de Est și a plecat să studieze chiar pe teren teritorii ce până atunci nu i-ar fi fost accesibile, fiind sub dominație sovietică. Între 1941 și 1944, o echipă complexă de cercetători de la Institutul Național de Statistică, sub conducerea lui Anton Golopenția, a efectuat cercetări în regiunile ucrainene Harkov și Donețk. A rezultat așa-zisa IREB (Identificarea Românilor de la Est de Bug).
Rezultatele cercetărilor întreprinse între râurile Nistru și Bug, dar și dincolo de Bug, precum și rapoartele lui Golopenția nu au văzut tiparul decât foarte târziu. Din motive politice toate date strânse pe teren au fost clasificate ca strict secrete. Acestea au fost publicate abia în anul 2006, în lucrarea în două volume intitulată „Românii de la Est de Bug”.
Dar cum recunoștiința și respectul sunt floare rară în regimurile totalitare, marele savant a plecat la o lume mai bună la o vârstă ce ar fi promis multe alte lucrări de înalt nivel. În loc să-i fie recunoscute meritele, Golopenția avea să cunoască gulagul românesc ce avea să-l stingă ca pe o lumânare la jumătate.
Despre viața și scrierile almăjanului Anton Golopenția vom mai continua să vorbim și în alte episoade.
