Vineri, 1 octombrie, Curtea Supremă de la Minsk a scos în afara legii Comitetul Helsinki din Belarus, acțiune înscrisă în lungul șir de (re)presiuni exercitate de autorități împotriva societății civile și a contestațiilor care nu se mai opresc.

Supranumită ultima dictatură din Europa, țara a rămas prizonieră a regimului Lukașenko de mai bine de un sfert de secol și încearcă, prin felurite manifestări, să îmblânzească regimul care nu se dă dus de la putere. Dacă totul s-ar putea rezuma la măsurile prin care un regim autoritar limitează vocea opoziției, ne-am putea opri aici, neavând nimic semnificativ a adăuga la seria de limitări standard. Dar o asemenea decizie nu ar face decât să ajute regimul împotriva unor oameni care caută normalitatea, firescul, demnitatea. Am fost și noi în situația lor și bine ne-a picat ori de câte ori presa din străinătate avea de spus ceva în apărarea dizidenților români. Si, până la urmă, să o spunem cu voce tare, este lupta individului contra statului — cum înțelept descria Herbert Spencer —, lupta unei ființe vii contra unui construct, poate juridic, poate socio-politic, ce tinde să anuleze viața, să blocheze evoluția și să încorseteze orice formă de schimbare în numele auto-prezervării sale, i.e. a clasei sociale care îl deservește.

Superstiția suveranității (Spencer) are ca temei legitimitatea conferită și recunoscută a entității statale de a exercita binecunoscutul monopol al forței fizice împotriva a tot ceea ce tinde să îl submineze. Până aici, toți liderii politici ai lumii sunt fericiți și luminoși în straiele lor autoritare. Ceea ce uită aproape toți este că suveranitatea, la rândul ei, are a se întemeia în contractul social, funcțional, recunoscut și respectat. În consensul că puterea tuturor și a fiecăruia poate fi transferată fără teamă și, mai ales, fără rest, de la indivizi spre stat în scopul protecției și asistenței. „Dar, odată ce s-a făcut o înțelegere, atunci a o încălca e nedrept, iar definiția injustiției nu e alta decât neîndeplinirea contractului.” (Thomas Hobbes)

Se întâmpla demult, parcă de o viață, la mijlocul anilor ’70, când, timid, dar ferm, au apărut primele comitete Helsinki. Să ne amintim doar că anul 1968, pe lângă flower power a fost martor al invaziei Cehoslovaciei de către Armata Roșie, amânându-se astfel soluționarea unor teme legate de libertăți fundamentale ale omului, participare la deciziile sociale, reconfigurare, practic, a amintitului contract social. În scurt timp au apărut Acordurile Helsinki (1971) și apoi, cu riscuri, dar și rafinament diplomatic, uzând de retorica dublei gândiri și de neîncrederea autorităților vremii că asemenea mișcări ar fi avut vreo șansă reală să schimbe lucrurile, s-au înființat Comitetele pentru drepturile omului. Evident, primele, în URSS și Cehoslovacia. Au urmat și altele, în majoritatea țărilor Europei de Est, cu rostul primordial de a susține temutul, dar vitalul „război al individului împotriva statului”. Superstițiile politice trebuiau dislocate și înlocuite cu o nouă configurare a relațiilor de putere, a conținutului autorității publice și, implicit, a obligatiilor cetățenești. Succesul acestora, urmat de răsturnările de putere, au lăsat, însă, urme adânci în fondul de motivații ale conducătorilor regiunii, iar unii dintre ei, mai longevivi la butoane și mai puțin influențați de noile discursuri politice, s-au gândit să întoarcă roata. Anume, dacă aceste comitete, cu toată pledoaria lor pentru drepturi și demnități, au reușit să dărâme un sistem, atunci sistemul, în forma lui contemporană, are a se apăra tocmai luându-și toate măsurile împotriva comitetelor, a ONG-urilor inspirate de Convențiile drepturilor omului, împotriva militanților pentru aceste drepturi, a gândirii critice și, la limită, împotriva a orice le-ar tulbura linul și arogantul mod de impunere a propriei puteri unei societăți docilizate și bine controlate. Dincolo de posibila exasperare a noilor generații în fața acestor teme exotice în mentalul lor, avem un nefast joc de sumă zero între individ și stat, drepturile și libertățile primului stând pe baricade față în față cu ambițiile nesățioase ale slujitorilor celui de-al doilea. Teoria stabilește linii de compromis și argumente care să susțină legitimitatea, dar ea, teoria, e apanajul celor puțini nu atât în fața majorității, nici a conducătorilor autoritari, cât în fața propriei conștințe a celor ce o pronunță și, poate, în fața generațiilor viitoare.

Așadar, Curtea Supremă de la Minsk, autoritatea jurisdicțională a statului, a decis să scoată în afara legii comitetul care avea în grijă drepturile indivizilor. De acum încolo, contractul social va sta în mâinile statului atotcunoscător față de care contestațiile sau opiniile separate vor fi greu de pronunțat. Aici „trebuia” să se ajungă, după mai bine de un an de proteste aproape continue, susținute și din străinătate, și din tradiția internă imediată împotriva „beției de putere”! Cum era de așteptat, a urmat o avalanșă de contestații pe rețelele sociale, contestații declarate ilegale sau încălcări ale noului contract social niciodată semnat de către societate, și s-au finalizat cu peste 100 de arestări ale celor ce au mai crezut în libertatea de expresie. Doar cu câteva zile înaintea deciziei Curții, un echipaj KGB (încă se numește astfel în Belarus!) descinsese la ușa apartamentului lui Andrei Zelțer, angajat al unei importante companii IT — EPAM Systems, iar unul din membrii echipajului a fost împușcat cu un foc tras din apartament. Firește că Andrei Zelțer, presupusul „criminal extrem de periculos” (după cum au declarat autoritățile) a fost, la rândul său, lichidat, iar soția, martor al evenimentelor, arestată. Vineri, 1 octombrie, a avut loc înmormântarea agentului KGB, ocazie cu care președintele Lukașenko a afirmat „că nu va ierta moartea acelui tânăr”. (cf. Agerpress)

Primăvara și iarna

Comitetul Helsinki din Belarus a fost înființat în 1995, având între promotori nume devenite celebre, precum Sviatlana Alexievici, laureată Nobel pentru literatură în 2015, sau Vasil Bykaŭ, nominalizat pentru același premiu alături de nume sonore ale literelor din regiune. Obiectivele lor încă au ecouri stranii în urechile celor meniți să păstreze ordinea și ierarhia vechiului regim, înlocuind, desigur, contractul social cu amăgirea politică. În viziunea lor, creșterea economică este indisolubil legată de respectarea demnității umane, resursa aceasta fiind mai de preț decît toate programele politice.

În cadrul acesta extrem de generos au apărut o serie de ONG-uri de profil, cel mai cunoscut și, de departe, cel mai activ fiind Viasna/Primăvara. Creat în 1996, în Minsk, de către Ales Bialatski, avea, la un moment dat, peste 200 de membri și filiale în majoritatea centrelor urbane ale țării. Iniţial, Viasna 96 fusese doar un protest punctual împotriva unor propuneri ale clasei politice, dar a evoluat spre cooptarea celor mai articulate voci ale opoziţiei. Să spunem, pe scurt, că, după ieşirea din URSS, Belarus a organizat primele alegeri prezidenţiale în 1994, câştigate de Alexandru Lukașenko cu 45% din voturi, apoi parlamentare, în 1995, urmate de două referendumuri, în 1995 şi, respectiv, 1996, menite — spuneau organizatorii — să aducă vocea poporului în stabilirea coordonatelor identitare ale noului stat: ziua naţională, limba de stat, statutul limbii ruse, constituţia post-sovietică, finanţarea instituţiilor publice, separarea puterilor în stat şi statutul pedepsei cu moartea. Faptul că rezultatele acestor referendumuri a fost unul discutabil sub aspectul susţinerii reale de care s-ar fi bucurat a declanşat primele mari manifestări de contestaţie a noii puteri, culminând cu înfiinţarea acestor centre pentru drepturile omului. De cealaltă parte a scenei politice, apărarea noului regim trebuia făcută cu orice preţ, astfel că arestările şi intimidarea au devenit arme primordiale. Ca urmare, Viasna s-a constituit în primul rând ca formă de apărare a noilor deţinuţi politici, de luptă pentru eliberarea lor şi de ajutorare a familiilor lor. Ulterior, organizaţia s-a concentrat pe educaţia civică, pe promovarea drepturilor fundamentale, susţinerea iniţiativelor civice în domeniul drepturilor omului, abolirea pedepsei cu moartea, monitorizarea alegerilor. Dincolo de poveste, „Primăvara” aceasta nu a putut înflori propriu-zis nici până acum, deşi a acumulat, prin membrii săi marcanţi, ani mulţi de detenţie, nenumărate arestări, confiscări, proteste internaţionale, condiţionări ale ajutorului financiar UE de eliberarea deţinuţilor şi, apoi, reîncarcerea lor sub diferite motive sau pretexte.

În luna februarie 1997, Viasna a fost oficial recunoscută centru pentru drepturile omului, pentru ca Biroul de Justiţie al oraşului Minsk să o lichideze în 1998. Era, cumva, în ordinea „firească a lucrurilor” ca participarea lui Aliaksandr Bialatski ca observator la un protest al Sindicatelor libere să fie considerată la marginea legalităţii şi să se soldeze cu un avertisment. S-a obţinut, însă, o nouă recunoaştere în acte, în iunie 1999, pentru ca, în câteva luni, poliția, însoţită de indivizi în civil, să intre în sediul Viasna pentru percheziţii și confiscări de aparatură, precum şi a publicaţiei trilingve (!!!) „Dreptul la libertate”. A urmat un prim proces intentat liderului Ales Bialatski pentru producere ilegală de propagandă anti-statală. A reuşit să probeze faptul că documentele din dosar erau contrafăcute în birourile KGB şi, pentru moment, a fost eliberat. Când, însă, a mers la sediul poliţiei spre a-şi recupera calculatorul şi alte documente, s-a trezit acuzat de organizarea ilegală a unui „Marş pentru libertate” şi încarcerat pentru câteva zile, apoi amendat. Anul 2000 a adus noi tentative ale autorităţilor de a închide Viasna, hărţuindu-i liderii cu varii acuzaţii privitoare la documentele produse, la forma de înregistrare oficială etc. De atunci, aproape fiecare demonstraţie organizată de organizaţie a fost considerată ilegală, de fiecare dată oameni au fost arestaţi şi ulterior eliberaţi, după o săptămână sau o lună. În octombrie 2003, Curtea Supremă anula dreptul Viasna de a monitoriza alegerile prezidenţiale din 2001 (!), practic anulând/relativizând tocmai analizele elaborate de membrii săi cu privire la legalitatea organizării şi desfăşurării scrutinului. La polul opus, în martie 2004, Centrul Viasna era admis în Federaţia Internaţională a Drepturilor Omului (FIDH). Totul a culminat, însă, cu acuzarea lui Ales Bialatski în 2011, că ar fi făcut evaziune fiscală, reţinându-se faptul că organizaţia pe care o conducea deţinea fonduri în bănci din Polonia şi Lituania, din care îşi acoperea cheltuielile cu materialele promoţionale, participarea la conferinţe internaţionale, organizarea de mitinguri şi ajutorarea deţinuţilor. În acelaşi an, numele său a devenit sinonim cu cel al luptei reale pentru drepturile omului într-o lume în care tema aceasta e părea adesea ridiculizată. A fost nominalizat pentru Premiul Nobel pentru Pace, a fost condamnat la cinci ani de închisoare, cu interdicţia de a comunica. Locul încarcerării s-a dovedit a fi o încăpere pe care o împărţea cu alţi 15 condamnaţi, mulţi dintre ei cu misiunea de a-l supraveghea. A avut obligaţia de a munci șase zile pe săptămână fără a scoate o vorbă, a avut „şansa” de a locui într-un spaţiu suprapopulat şi complet ostil.

În 1961, Peter Benenson publica în „Observer” un articol devenit crucial în domeniu: „Prizonierii uitaţi”, determinând campania în favoarea eliberării lor „Apel pentru amnistiere”. Era vorba, în sfârşit, despre deţinuţii politici care luptau pentru drepturile individului împotriva statului autoritar, pentru libertatea de expresie, de credinţă, de manifestare publică. Aşa a apărut Amnesty International şi prioritatea majoră, „prizonierii conştiinţei”. Ales Bialatski este un asemenea prizonier, alături de nume nu mai puţin importante din Ucraina, Turcia, Iran, Uzbekistan, Maroc sau China. Am fost de faţă când, la Varşovia, i s-a înmânat Premiul Leh Sapieha, la scurt timp după eliberarea sa din 2015: un om modest, uimit în faţa libertăţii tocmai dobândite, apăsat de suferinţă, dar onest şi demn. A îndemnat întreaga lume democratică să folosească momentul luminos al eliberării sale nu ca pe o sărbătoare, ci ca un început pentru eliberarea cât mai multor prizonieri ai conştiinţei şi pentru impulsionarea reformelor democratice în cât mai multe ţări. Ştia că „Primăvara”/Viasna nu avea să dureze mult. Era atunci, în 2015, o tentativă a Uniunii Europene de a condiţiona alocări financiare substanţiale către Belarus în schimbul eliberării deţinuţilor politici. Dar a venit iarna, și Ales Bialatski e, din iulie, din nou încarcerat, iar Viasna, împreună cu Comitetul Helsinki şi alte 130 de ONG-uri de profil, au fost plasate în afara legii. Vom fi în stare să protejăm aceşti oameni ca să nu devină iar „prizonieri uitaţi”, sau, din nepăsare, ignoranţă, puţinătate spirituală, îi vom abandona puterii politice? Până la urmă, acesta e testul unei democraţii credibile, spunea Herbert Spencer. Noi cu cine ţinem?