Lucian Scurtu (născut la 3 octombrie 1954, în Holbav, județul Brașov) este absolvent al Facultății de Istorie-Geografie, Universitatea de Vest, Timișoara. În prezent, profesor în Oradea.
Volume publicate: Lucyan Mărturisitorul, 1996;Avatarii faraonului Gregor Samsa, 2001 (Marele Premiu George Coșbuc și al Uniunii Scriitorilor din România, Bistrița, 2001; Premiul M.G. Samarineanu, acordat la Zilele Revistei Familia, Oradea, 2001); Bestiarul de fontă, 2004 (Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Arad, 2004); Regnul ascuns (2oo8); Mâna siameză, 2012 (Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Arad, 2012); Exitus, 2017; Amurgul din afara trupului, 2020.
Laureat al Marelui Premiu la Festivalului Internațional de Poezie „Lucian Blaga”, Sebeș, 1995.
Robert Șerban: Mi se pare mie sau scriitorii se cred mai „tari” decât alți artiști? Mai are cuvântul snaga pe care o avea acum 40–80–100 de ani?
Lucian Scurt: Pentru a înțelege mai bine întrebarea ta (de fapt sunt două într-una), dragă Robert, a trebuit să dau fuguța pe la atotștiutorul ăla de Google, să aflu ce naiba înseamnăsnagă, căci prin toposul meu natal (unul de sute de ani, Țara Bârsei), dar și prin cel actual (o altă „țară”, la fel de străveche și minunată, a Crișanei), regionalismul nu este uzitat defel sau poate a scăpat ignoranței mele. Ei, după ce i-am aflat semantica, pot răspunde întrebării tale și pot afirma cu mâna pe șinele de tramvai ale Oradiei, orașul care m-a adoptat cu atâta generozitate de o grămadă de ani (40 la număr), că snaga cuvântului a rămas aceeași de la Homer încoace, indiferent de intemperiile și răsucirile istoriei, de cataclismele naturale sau artificiale care i-au succedat. Da, cuvântul seduce, vrăjește, 
dezvrăjește, provoacă, te pune în dilemă, azi la fel de tare ca acum câteva mii de ani, dar va incita și în viitorul incert al omenirii (nu spune atât de frumos Nichita Stănescu, „M-or plânge limba românească/ În totul de cuvânt al ei”?), mărșăluind solitar și cu bravadă prin mentalități, comunități, imagouri, fiind el cauzator de multe, bune și rele, frumoase și urâte: opere literare de excepție, războaie nimicitoare, iubiri devastatoare, emoții copleșitoare, idiosincrazii deșănțate, vituperări sordide, inutilități rebarbative etc. Doar știm, la început a fost cuvântul și el a rămas același, că ne place ori nu, încărcat, precum un cireș împovărat de flori primăvara, de conotații și semnificații dintre cele mai spectaculoase, florilegii, dintre cele mai ingenioase, sapiențe, dintre cele mai profunde, oricât ar dori unii să-l minimalizeze, să-l eludeze, să-l bagatelizeze. Se știe, întrebat ce citește, nefericitul prinț al Danemarcei dă un răspuns neechivoc: cuvinte, cuvinte, cuvinte.
Un singur cuvânt (hai să-l mai numim și logos) poate destructura ori detracta o lume, un singur cuvânt poate fi geneza altuia, unul singur poate ucide un univers, un altul poate renaște același univers, unul poate împovăra, un altul descătușa, cu un singur cuvânt poți face o femeie să te iubească, cu un altul să te urască. Iată-i forța distructivă, dar și demiurgică, adică tocmai „snaga” de care aminteai, în ton cu versul unui poet, Vlahuță, astăzi aproape uitat: „Ca-n basme-i a cuvântului putere”. Frumos spus, nu-i așa?
Concluzionând, cuvintele (statisticienii cred că un subiect utilizează în medie cam 3.000 de cuvinte) nu sunt altceva decât punți de comunicare și relaționare atât cu noi înșine, dar mai ales cu ceilalți, modalități de a crea raționamente, limbaje, reflecții, gânduri, iar noi, poeții, metafore, viziuni, senzații, simboluri, eresuri, parabole etc. Deplâng cuvintele golite de semnificații, sentimente și sensuri, relicve ale unui limbaj degenerat, ruine ale unei lumi sociopate.
În ceea ce privește puterea de persuasiune a scriitorilor, care s-ar crede mai „viguroși” decât alți artiști, mi se pare o dulce utopie, de nu o inutilă autoamăgire. Grandoarea și impactul unei picturi, sculpturi, a unei opere muzicale, de orice natură ar fi ea, poate avea și are un același efect emoțional precum o creație literară, fie ea poezie, proză sau piesă de teatru. Ba aș spune că impactul este mai copleșitor decât „opera” unui scriitor mediocru, care în imagoul său flamboaiant se visează seniorial mai presus decât orice creator, chiar și al colegilor de breaslă, când, de fapt, el abia transgresează pleoștit peste propria umbră.
R.Ș.: Ce sau cine te pune în starea de scris?Mai ai nevoie de inspirație, ori experiența scrisului a îmblânzit relațiile cu muza și e suficient să te așezi la birou ca ea să dea semne de viață?
L.S.: Ce bine ar fi, doar să mă așez în fața computerului și revelația să triumfe precum Venus din spuma imaginației sau a unei inspirații de moment, fără trudă, chin, rateuri, dezamăgiri. Probabil că grafomanii profită la greu de această postură și bat câmpii, nici măcar cu grație, sfidând calitatea în detrimentul unei cantități păguboase, aproape suicidară. Sunt un poet atipic, am început să scriu poezie extrem de târziu, student fiind în orașul care te-a adoptat cu drag și pe tine, adică draga noastră Timișoară. Locuiam, la sfârșitul anilor ’70, la Căminul 16, veritabilă Casă a Creației, cum îmi place, plastic, să spun și să cred acum, deoarece aveam colegi de cămin pe viitorii scriitori de mai târziu (și ce scriitori, unul și unul!), Mircea Mihăieș, Vasile Popovici, Mircea Bârsilă, Ioan Morar (Biju), Daniel Vighi, Marcel Tolcea. Nu-ți vine a crede că toți eram adăpostiți de același acoperiș, învățam în aceeași instituție (ei la filo, eu la istorie-geografie), ne hrăneam la aceeași cantină, frecventam aceleași localuri — ca să vezi cum se impune întâmplarea în fața necesității, mai mult ori mai puțin înțeleasă. Ei bine, pot confirma că Mircea Bârsilă a fost acela care a întrezărit în mine niscaiva talent poetic, invitându-mă la cenaclul Pavel Dan, pe care-l conducea, și în acea atmosferă livrescă, boemă, dar și exigentă, m-am format și cizelat ca poet, alături de, nu mai puțin cunoscuții, Ion Monoran, Viorel Marineasa, Eugen Bunaru, Horia Dulvac, Adrian Derlea, Gheorghe Pruncuț, dar și alții, cu care peripatetizam impetuos după ședințe, iar mas ne era terasa de la Cina. Dar valul rememorării nostalgice m-a copleșit, aproape fără să-mi dau seama, și m-am abătut de la subiect.
Mă întrebi ce sau cine mă pune în starea de scris? Să fiu puțin prețios, aș mărturisi că daimonii (mai știi că n-or fi chiar ei?), adică demonii inspiratori (acele elixire ale diavolului, ca să citez din E.T.A. Hoffmann), de care, bineînțeles, mai am încă multă nevoie, le mai cerșesc generozitatea, mă mai ploconesc umil în fața măreției lor, dar și încerc să-i îmblânzesc prin arta scrierii, obiectivată prin poemele care sunt chiar rugăciunile mele zilnice. Pentru că omul, deci și poetul, este ființa care se roagă, ca să-l citez acum pe poetul Adrian Popescu. Și unica, se subînțelege. Este perpetua glisare între fantasmă și realitate, ego și alter-ego, spaimă și exaltare, epidermă și viscer, urnind forțarea cu bună știință a limitelor constrângătoare. În momentul în care ea, inspirația, s-ar disipa în neant, „plaivasul” (hai să folosesc și eu un arhaism) trebuie pus definitiv în călimară, altfel riști să te metamorfozezi într-un meșteșugar insipid, incolor și inodor. Asta e marea pacoste a multora, meșteresc în zadar, bălăcindu-se în iluzii care se vor întoarce, invariabil, împotriva lor. Cât despre muză, ea va ocupa constant arealul meu poetic, stimulent inspirator de cea mai bună valoare, nu și alcoolul, cu care cochetez, dar reușesc să-l țin în frâu, deși „viclean copil de curte” cum e, mai îmi dă uneori de furcă. Iată de ce, adesea, reiterez impredictibil acest sumbru vers al meu, „suma micilor mele victorii dă o mare înfrângere”, conștient că prin/din înfrângere până și viermii se înțelepțesc, darămite noi, oamenii.
R.Ș.: Moartea e un personaj principal în versurile tale, fără să fie și unul negativ. De ce-ți place moartea așa de tare, ce chichirez are?
L.S.: Nu cred să fi plăcut vreodată moartea cuiva, poate doar Sfântului Francisc, care, simțind-o aproape, o invoca resemnat, „veni, veni, soror mea mors”.
Mulți au trudit și vor mai osteni, în zadar, să-i detecteze avatarurile, arhetipurile, reverberațiile structurale, enigmele, în timp ce alții au jucat-o sfidător la ruleta inconștienței cu propria viață. De fapt, marile și eternele teme ale poeziei (și nu numai), iubirea, viața, moartea și natura, aureolează compulsiv și irizant, asemenea unei corole de minuni a lumii, genomul fiecărui poet, stimulându-i imaginația și inspirându-i psihanodia. Moartea a incitat întotdeauna spiritele umane; enigmele și misterele ei au fost abordate în fel și chip, căci granița dintre viață și moarte e evanescentă, labilă, motiv pentru care și carisma ei (!) a provocat și provoacă despotic — definind, ea, la urma urmei, chiar viața, reliefându-i grandoarea și măreția, habotnicia și nimicnicia. Ridică multe semne de întrebare tainele și cotloanele ei tenebroase, fiind percepută eterogen de multitudinea mitologiilor și religiilor, gânditorilor și sacerdoților, robilor și împăraților, nebunilor și profeților, creștinilor și păgânilor, taumaturgilor și sihaștrilor. Iată de ce m-a fascinat și captivat, încercând maieutic, prin grila viziunilor mele, să-i scormonesc simptomele, să-i speculez consistența, să-i percep esența. Crezi c-am reușit să domesticesc cruzimea acestei „Lady in black” (cu trimitere directă la mirobolanta piesă a formației Uriah Heep)? Nicidecum, dar mai încerc.
Poezia are harul și darul de a-i mai atenua impactul, a-i mai stiliza nuanțele și evidenția detaliile, te mai obișnuiește cu prezența ei ubicuă, așa încât momentul de finiș să devină mai suportabil, mai indispensabil, chiar. Se spune că Socrate, înainte de a sorbi din lichidul fatal, ar fi scris poezie. Ce dovadă mai concludentă în a considera poezia un bun medicament în fața exitusului? Și să patetizez puțin în această notă ușor mohorâtă, uneori mă văd rătăcind pe aleile cimitirului Rulikowski (numele unui revoluționar polonez; iată că și comunarzii au ajuns să dea nume de cimitire?!) din Oradea, cărând în spate propriul meu sac cu oseminte. Probabil, cândva, cineva tot o va face. Ei, vezi Robert, dacă m-ai instigat, unde am ajuns?!
R.Ș.: Consider că poezia ta are o valoare și o calitate cu mult peste cota ei (de percepție) și că ești unul dintre poeții contemporani ce ar trebui reevaluat, în sus. Tu în ce relație ești cu ierarhiile și topurile literare? Dar cu critica literară?
L.S.: Mulțumesc pentru aprecieri, lucru rarisim în lumea scriitoricească. Nu, nu e nevoie de o reevaluare a poeziei mele, nu mă plâng din punctul ăsta de vedere. Consider că valoarea ei, atâta câtă e, rămâne constantă indiferent dacă va fi reconsiderată sau reexaminată, ținând seamă de faptul că gradul de subiectivitate, conjunctură, empatie, grup etc. este extrem de expandat și permisiv printre literați. La vârsta mea, nu trebuie să-mi spună cineva dacă o poezie/carte e bună sau proastă, singur discern, iar cine nu e în stare ajunge unealta facilă și inutilă a evaluatorului, robul lui. Desigur, sunt la zi cu ierarhiile și topurile literare, nu pot face abstracție de ele, deși uneori să sparie gândul de unele prezențe, dar mai ales absențe. Au scris despre poezia mea, și mi se pare suficient, critici importanți, precum Gheorghe Grigurcu, Al. Cistelecan, Alex. Ștefănescu, Mircea A. Diaconu, Mircea Bârsilă, Ioan Moldovan, Ion Simuț, Adrian Dinu Rachieru, Viorel Mureșan, Em. Galaicu-Păun, Romulus Bucur, Ioana Cistelecan, Doru Pop și alții, așa că nu mă pot plânge, ba chiar beneficiez de un mic răsfăț. Am respectat și stimez modul de abordare al criticilor vizavi de universul meu poetic, o chestie de normalitate și bun-simț, conștient de faptul că posteritatea decide, până la urmă. Un truism pe care mulți îl obliterează, mai cu sau fără știință, dar cu extrem de multă naivitate, ca să folosesc un eufemism. Reiterez ideea, că prefer să citesc o poezie bună scrisă de un poet neevaluat, decât una proastă, scrisă de unul supraevaluat, secătuit cu totul. Iar revistele literare, din păcate, abundă de asemenea exemple.
R.Ș.: Pentru unii poeți, scrisul e și terapie. Pentru alții, e pură gratuitate. Altora le este ca o îndemânare, neavând alte talente ori neștiind de ele. Pentru tine ce e? Ce alt talent ai?
L.S.: Poate e și terapie, poate și panaceu clinic pentru cei mai mulți dintre noi, implicând multe tribulații psihice și trăiri intelectuale intense, multă imaginație și fantezie, alienări și spaime nesesizate de ceilalți semeni. Poezia e pentru mine o modalitate de a-mi ordona și arhiva, mai mult conștient decât instinctual, obsesiile și revelațiile, evaziunile și libertățile, eșecurile și abisurile. Poezia nu mă salvează de la nimic și de nimeni, mă seduce atâta cât e necesar, dar faptul că mă descătușează de complexe și anxietăți, nevroze și splinuri, faptul de a mă face liber, iată eonul suprem care mă determină să fiu convins de ea. Și, cum spui, să cred și în terapia ei ezoterică, în faptul că poate trona în acel locusamoenus în care catharsisul îi este mamă și transcendența tată. Poate nu întâmplător, cu ani în urmă, un ins iubitor de poezie (clama el), după ce a citit cartea mea, Bestiarul de fontă, a consemnat ritos pe prima pagină, „această carte a fost scrisă de un nebun”. Am rămas siderat citind constatarea, cu totul incidental, dar mi-am revenit repede rememorând faptul că atâtea genii au fost demente de-a binelea. Mai urcasem și eu un raft pe scara valorică (sic!).
Mă întrebi dacă am și alte talente prin bestiarul meu (de fontă?). Nu, nu am, deși, sunt convins, după 40 de ani de profesorat, că posed oarece virtuți pedagogice, am format și formez încă generații de elevi, sub o deviză care mi-a fost principiu călăzuitor în toți acești ani: „cel mai bun profesor este ultima greșeală pe care ai făcut-o”. Super tare, nu?
R.Ș.: De-am învăța din greșeli… Nu-nvățăm! Scrii, în revista „Familia”, cronici și recenzii. Nu e un „sport” periculos, pentru un poet, să comenteze cărțile confraților?
L.S.: Îmi face plăcere scrierea unei cronici la o carte de poezie, pe care o apreciez, iar revista Familia, prin directorul ei, Ioan Moldovan, mi-a oferit această oportunitate, cultivată de câțiva ani buni. Caut să fiu cât mai obiectiv în aprecieri, sentințe, deși mai apar, inevitabil, și ușoare derapaje, fără intenții minimalizatoare ori răutăți insidioase. Nu e un „sport” periculos, cum mă previi, ba chiar unul elegant, dacă ești onest și gnomic, bine intenționat și cu o alonje pătrunzătoare și subtilă de estimare. Atunci totul poate decurge între limitele unei decențe inalienabile, chiar dacă poți irita, poți crea animozități și idiosincrazii împotrivă-ți. De multe ori consider că vâna unui poet este mai intuitivă și mai comprehensivă în demantelarea labirinturilor solilocviale ale unei cărți, deși sunt, slavă Domnului, și excelenți critici profesioniști, care au fler și har, percepții și senzori detectivistici de mare originalitate și profundă expresie. Dacă mi s-a sugerat să scriu despre o carte, și respectiva mi s-a părut slabă, am refuzat politicos. E ca în amor, nu poți face dragoste cu o femeie pe care n-o iubești, deși unele revistele găzduiesc cu o generozitate stupefiantă asemenea anomalii, veritabile violuri la vedere.
R.Ș.: Există avantaje ale provinciei? Nu te-a tentat niciodată capitala sau chiar străinătatea? Nu ți-ai dorit un… vârf de munte?
L.S.: Oradea este neprețuita mea „provincie”, nu aș da-o pentru nimic în lume la schimb cu un areal mult mai vizibil. Aici mă simt bine alături de familie (care are un rol decisiv în disciplinarea mea), în largul meu alături de câțiva buni prieteni familiști, dintre care se detașează Ioan Moldovan, cu care, nu de puține ori, glosăm și reconfigurăm lumea/viața literară, și nu numai, în câte o tavernă, mai mult sau mai puțin mohorâtă, tocmai bună în a ne incita spiritele și a le predispune la momente colocviale inubliabile. Or, se știe, nu poate exista centru fără margine și nici margine fără centru (recte capitala), așadar cele două entități, parte și întreg, sunt consubstanțiale, aflate într-o deplină interacțiune și dependență. Te poți rata atât de ușor în centru, cât la fel de bine în provincie, te poți afirma în/din margine, la fel de eclatant ca în centru. La fel, poți avea habitatul în capitală, abandonat de vocație și inspirație, amăgit de rusalcele ei briante, precum înzestrat și inspirat într-un modest orășel sau mai știu eu în ce sătuc obscur. Talentul nu ține seamă de locurile natale, sublimarea lui este aceeași, indiferent unde te-ai afla. De străinătate, să nu mai vorbim. Cât despre… vârful de munte, nu mi-l doresc, piscurile lui s-ar putea să mă vrăjească iremediabil, nu vreau să mă prăbușesc în hăul în care s-a năruit bietul Gregor Samsa, unul dintre personajele mele romanești preferate. (Nu întâmplător, o carte scrisă poartă numele Avatarii faraonului Gregor Samsa). E mai cald și mai plăcut aici, pe aisbergul meu plutitor, iar, dacă vreodată voi scufunda Titanicul ierarhiilor literare, va fi lovitura livrescă și intempestivă a vieții mele.
R.Ș.: Nu ai cont de Facebook, ca mai tot românul gospodar și bun comunicator. De ce te ții departe de rețea?
L.S.: Facebook-ul, un bun comunicator, hm! Mă cam îndoiesc. Adesea realizez că e o autentică babilonie, în care fiecare „ciripește” pe limba lui și nimeni nu mai înțelege nimic, părând nici a nu se dori acest lucru. Dar aici te dezamăgesc puțin. În vremea socialistă, dacă bine îți amintești, erau câte două familii arondate aceluiași număr de telefon, adică erau cuplați. Ei bine, dragă prietene, și eu acum sunt cuplat (sună cam rebarbativ, nu?), dar nu la telefon, ci pe contul de Facebook cu soția mea, care deține întâietatea numelui, Rodica, urmat de al meu, motiv pentru care, probabil, nu m-ai detectat. Și totuși, uneori mai cad și eu în mrejele lui, iluzionându-mă ludic și abandonându-mă sedus de fanfaronadele lui facile. Darpuțină onestitate nu strică, mai are și el snaga lui, în special când dialoghez sau comunic pe messenger cu persoane apropiate.
R.Ș.: Cu ce poezie, dintre toate pe care le-ai scris, ai participa la o antologie internațională?
L.S.: Greu de ales. Într-o virtuală antologie, fie locală, fie națională, fie internațională, acum, în vremuri pandemice, din „carantina” undergroundului meu provincial, m-aș opri la acest poem exagerat de scurt(u), în trend cu una din întrebările de mai sus:
Despre neasemuita mea uimire
După ce am stins lumânarea,
o scurtă perioadă de timp,
din ea a ieșit fum,
dovadă că după moarte,
mai există puțină viață.