R: Doamnă Stephanie Borca, cu ce ocazie în Timişoara?
S.B : Pot să spun din toată inima că sunt român, născută în Moldova, în apropierea Bârladului, unde am făcut şi primii paşi ca să pot porni în viaţă, o parte din studii le-am făcut acolo, unde am avut şi prima legătură cu vinul, iar în primul meu concediu am mers la Buziaş, unde mi-am întâlnit jumătatea, cu care m-am și căsătorit, am rămas la Buziaş, am lucrat la Crama de acolo timp de 3 ani, perioadă în care am adus pe lume pe cei doi copii ai mei, Delia şi George, ne-am cumpărat casă la Bacova, iar în 1997 am plecat în Franţa. În Franţa am plecat singură, pentru prima oară, eram ca un copil care nu ştie absolut nimic, cu toate că limba franceză am învăţat-o în şcoală şi încet-încet am început să mă adaptez cu ce era în jur. La început eram speriaţi, străini, cu teama de a nu fi acceptaţi. Imediat ce am obţinut actele, mi-am creat societatea mea şi, după ce mi-am văzut identitatea, mi-am adus şi copiii.
R: Să ne întoarcem puţin în urmă. Aţi venit dintr-o zonă viticolă a Moldovei. Ce v-a atras la Buziaş?
S.B : Într-adevăr, pe vremea când eu am fost copil, toate dealurile Griviţa-Bârlad au fost defrişate şi cultivate cu vii. Toată practica agricolă ce o făceam la aceea vreme era la cules de vii.
După cum v-am spus, a venit şi primul meu concediu, care l-am făcut în Staţinea Buziaş. Până atunci, câteva plecări în vacanţă , dar eram un copil de la ţară, ocupat şi cu munca în gospodărie, cu părinţii, tatăl meu a fost preşedintele Cooperativei Agricole de Producţie în comuna Griviţa, a fost vicepreşedinte de Consiliu, mama acasă cu noi, casnică.
Am plecat în primul meu concediu la Buziaş şi încă de la început am fost îndragostită de acestă staţiune şi nu am crezut că există loc mai frumos pe Pământ decât Buziaşul. Și atunci am zis: „Eu vreau să trăiesc la Buziaş”, iar după 3-4 luni m-am întors în Buziaş, am mers la Camera Agricolă de pe vremea aceea, am fost repartizată la Giroc, la o fermă agricolă, eram tehnician zootehnist, şi, după un timp, am reuşit să ajung la Ferma Cooperativei Agricole din Buziaş, unde era activitate avicolă, am lucrat acolo, m-am căsătorit într-o perioadă destul de scurtă, de câteva luni, iar după căsătorie am intrat la Crama Buziaşului.
R: Totuşi, aţi început cu zootehnia, ce v-a atras spre vii şi vinuri?
S.B: Am început cu zootehnia fiindcă aceasta a fost specializarea ce am făcut-o. Din cauza conjuncturii, a trebuit să abandonez zootehnia şi, fiind în Buziaş, am găsit vinificaţia cea mai prielnică. Am făcut vinificaţie, am făcut distilerie, am participat la procesele de producţie.
R: Până aţi plecat în Franţa, cât aţi locuit la Buziaş? Şi de ce Franţa?
S.B : Timp de zece ani. Din 1987 până în 1997, când am plecat în Franţa. De ce Franţa? Fiindcă în aceea perioadă au început să se destrame locurile de muncă, situaţiile familiare, şi m-am simţit conturbată, nemaiexistând continuitatea cu care eram obişnuită. Şi, chiar de prin 1990, mulţi plecau în Germania, iar eu, având şansa să întâlnesc pe cineva care venea din Franţa, care mi-a propus să merg în vizită, am rămas în Franţa.
R: A existat ruptura între ţară şi dumneavoastră în momentul în care aţi ajuns pe un meleag străin, v-aţi simţit străină acolo?
S.B: Da, da, m-am simţit de tot străină, chiar dacă ştiam să vorbesc limba franceză, aveam impresia că nu ştiu să merg, că nu ştiu să mănânc, să aud, să văd, şi trebuie să o iau de la zero, să fac totul ca acolo, iar timpul era foarte scurt, pentru că în fiecare zi mă loveam de noutăţi, în fiecare zi era ceva nou, trebuia să fiu supusă tot timpul la o disciplină pe care să o înţeleg perfect şi la care să mă supun ca să reuşesc să ajung pe drumul categoriei mele sociale, pe un drum care să fie în echilibru cu mine, cu modul în care care am trăit, am crescut, şi care să se confunde cu principiile pe care le aveam din România. A fost foarte greu.
R: Cum a fost acomodarea acolo, fiind obişnuită cu alte principii aici, în ţară?
S.B: Grea. Pe de o parte era sistemul administrativ pe care trebuia să îl înfrunt, zilnic fiind sub presiune şi întrebându-mă : Oare o să pot să am o legitimitate în Franţa ? Puteam foarte bine să trăiesc fără nici o legitimitate, lucram şi îmi vedeam de ale mele, dar nu astea erau principiile mele. Eu vroiam să fiu parte întreagă a societăţii.Cu toate că era foarte greu, aveam sentimentul profund că aici voi reuşi.
R: Care au fost cele mai grele probleme de care v-aţi lovit în Franţa?
S.B: Actele. Administraţia. A fost foarte greu.
R: Aţi avut vreodată sentimentul de părere de rău şi dorința de reîntoarcere în ţară? Definitiv?
Ş.B: Tot timpul îmi părea rău că nu sunt la mine acasă, dar reveneam la realitate şi îmi ziceam: „O să vină ziua când o să mă întorc”. Acum, însă, o perioadă de timp trebuie să fac ceea ce am aici de făcut. Tot timpul am avut în minte că o să vină ziua aceea. Iar acum sunt în România. Definitiv? Da. Sunt definitiv în sensul meu. Tot timpul mi-am făcut principiile de viaţă construite de mine încă de copil. În cei 20 de ani de acasă am învăţat să merg, să mănânc, să plâng, să râd, să înţeleg ce se întâmplă în jurul meu. Am 20 de ani în Franţa, unde am fost nevoită să renasc din nou. Pentru mine înseamnă că m-am născut de două ori. Sunt român de origine şi francez de naţionalitate, dar noi toţi, cei care ne aflăm în Europa, suntem europeni. Și eu sunt europeană.
R: Mi-aţi spus că v-aţi lovit de greutăţi, dar probabil că aţi avut şi bucurii, şi satisfacţii. Care au fost acestea?
Ş.B: Cea mai mare bucurie a mea a fost atunci când am reuşit să-i am lângă mine pe cei doi copii, George şi Delia. O altă bucurie a fost atunci când am reuşit să mă desprind de această categorie de oameni, emigranţi ca şi mine, care ajungem să lucrăm din greu pentru a câştiga puţin, pentru a fi recunoscuţi puţin, şi să-i lăsăm pe alţii să ne apere, neputând să o facem noi înşine. Eu am avut şansa, graţie a ceea ce am învăţat în România, ca prin mine însumi să ajung să-mi creez firma mea, eu să decid şi aşa să rămân tot timpul.
R: Aţi părăsit România. Unde v-aţi oprit în Franţa?
Ş.B: La Paris. La început am locuit în apropiere de Ambasada României, apoi, la scurt timp, m-am mutat într-un cartier cochet şi micuţ, Bercy, dar cum în Franţa este o mare problemă spaţiul, eu am avut norocul să primesc un apartament mare şi, ştiind că o să-mi duc copiii, m-a bucurat, fiindcă eu am plecat de la casă, părinţi, socri, bunici, şi noi am avut acolo casă, nu aş fi putut rezista să stăm în două camere. Şi aici am avut o bucurie, şi în ziua de azi sunt tot acolo.
R: Cum s-a realizat în Franţa această legătură cu via şi vinul? Dar cu şampania?
Ş.B : Când am creat firma nu am avut dreptul ca să lucrez în domeniul vinului, în comerţ, aveam nevoie de anumite licenţe şi de un anumit timp de experienţă, atunci mi-am creat o firmă individuală, de vânzare de imobiliare, unde am lucrat tot cu români, vindeam terenuri, apartamente, imobile, care a durat trei ani. După trei ani de o astfel de activitate, am ajuns într-o zi să vorbesc despre vin într-un loc prestigios. Vorbeam cu o putere deosebită despre vinurile franţuzeşti, şi atunci mi-am zis: specializarea mea este vinul şi mi-am transformat firma . Vinul franţuzesc e calm şi efervescent şi am început să învăţ totul auto-didact, fiindcă trebuia să fac şi bani pentru a-mi întreţine familia mea, cei doi copii, trebuia întreţinută şi firma care am început-o de la zero, şi care mânca bani mulţi. Încet-încet am învăţat, am urcat treaptă cu treaptă, am făcut noi cunoştiinţe cu viticultori, am participat la degustări, am ajuns să propun propriile mele vinuri, şi aşa am început să lucrez cu marea distribuţie. Am dobândit licenţă de import-export şi pe cea de coupier şi m-am profilat pe magazine şi nu pe depozite, unde ţi se răpeşte tot timpul.
R: Care este zona viticolă pe care v-aţi axat?
Ş.B : De la acest salon o să predomine şampania. Între 2003 – 2012 am promovat şampania în Auchan şi în Carefour, cu o echipă de 20 de animatori care îmi promovau şampania. Şi astfel am avut şansa să o şi degust, ceea ce m-a ajutat foarte mult la acest Salon de vinuri, ca singură să-mi fac selecţia de viticultor. Cu participarea mea la acest Salon de vinuri am trecut la etapa superioară.
Înainte de a ajunge aici, aveam de gând să import vin din România şi să îl introduc în reţeaua de magazine cu care lucrez. Ideea mi-a venit când am văzut că în raioanele de vinuri din Franţa nu am găsit niciodată o sticlă de vin românesc, nici în magazine şi nici în restaurante, şi atunci mi-am zis – eu vreau să promovez vinul românesc. Şi aşa am găsit-o pe Lucia Pârvu. În urmă cu 2-3 ani ne-am cunoscut la un salon de vinuri la Bucureşti, unde am făcut pentru prima dată o degustare de vin, iar la Salonul de la Timișoara este pentru a doua oară.
R: Există vreo diferenţă între saloanele de vinuri din România şi Franţa?
Ş. B : Diferență nu, organizarea este la aceeași înălţime, iar Lucia este înconjurată de oameni extraordinari din viticultură, din alte domenii, din presă. Oricare din acest salon îşi poate promova cu uşurinţă produsul . În Franţa, organizările sunt monitorizate şi bazate pe nişte reguli, în schimb aici este libertate. În Franţa nu poţi trăi fără reguli, peste tot sunt reguli care ne sufocă, în fiecare zi ţi se spune, nu ai dreptul decât dacă… şi atunci trebuie să te baţi pentru dreptul tău, încât uneori uităm să mai şi lucrăm, însă aici avem libertatea de a evolua.
R: În saloanele de vinuri din Franţa aţi întâlnit şi vinul românesc? Are el căutare şi interes pentru francezi?
Ş.B : Da. Acum în Franţa încep să se facă selecţii din toată Europa. După întoarcerea mea în Franţa am de gând să propun şi să promovez Feteasca Neagră şi Sauvignonul, cărora în acest salon le-am dat o notă, spunând că eu pe acestea pot să le vând. Gândul meu va rămâne tot timpul între România şi Franţa. Din Franţa o să vin cu şampania, iar din România voi merge cu vinul. Aşa am ocazia să fac cunoscută Franţa prin selecţiile de şampanie, iar România cunoscută în Franţa prin selecţiile de vin.
