Politicianul român este o specie care posedă nu numai o extraordinară reziliență, ci și un talent aproape supraomenesc de a se adapta și readapta la aproape orice situație. Chiar și când pierde niște alegeri și toată lumea crede că un anumit politician român este definitiv scos din joc, el se străduiește — cu o încrâncenare greu de înțeles de către noi, muritorii de rând — să-și dovedească capacitatea de a se reinventa. În jungla politicii românești, versatilitatea nu este o boală, ci un fel de a fi, un crez (aproape filosofic) și un mijloc de a supraviețui oricând, cu orice preț și în orice condiții. Dar toate acestea nu ar fi nimic dacă la aceiași politicieni români nu ar surprinde neînțeleasa lor prosperitate. De la primari la premieri, de la parlamentari la prefecți, de la membrii Cabinetului la șefii unor autorități administrative autonome sau a unor agenții guvernamentale, niciunul dintre cei care se dedică trup și suflet țărișoarei și norodului ei, nu are nici măcar o cât de mică apăsare materială.

La politicienii carpato-danubiano-pontici, bunăstarea este subînțeleasă și absolut prezumată. Costumele impecabile, ceasurile de mii sau de zeci de mii de euro, imobilele înghesuite în declarațiile de avere, bijuteriile de mare preț, concediile în cele mai exotice locuri și depozitele bancare consistente sunt constante universale ale statutului de politician român. Și toate aceste avuții sunt acumulate grație muncii încrâncenate și a stilului lor ponderat de viață! Te și pufnește râsul! Ai zice că politicianul român se îmbracă, mănâncă și își crește copiii nu într-o altă țară, ci într-o altă galaxie. Paradoxul bunăstării politicienilor români este cu atât mai greu de digerat cu cât, cu câteva excepții, în principiu, legislația din materia integrității le interzice acestora să facă afaceri, să cumuleze funcții sau poziții profesionale atât în sectorul public, cât și în economia privată.

La cele de mai sus aș mai adăuga încă un reper al stării de bine în care se scaldă politicienii români: lejeritatea cu care aceștia iau sau dau împrumuturi. Citind declarațiile de avere și de interese ale unora dintre ei, nu are cum să nu te cuprindă mirarea. Un oarecare politician a luat cu împrumut (fără dobândă) 300.000 de euro, dar a și dat, cam în aceeași perioadă (și tot fără dobândă), un alt împrumut de vreo 2 milioane de lei, bani pe care va trebui să-i restituie sau să-i recupereze, după caz, peste vreo 25–30 de ani. Desigur că, întotdeauna, împrumuturile sunt luate de la prieteni și date unor rude (sau invers), pentru că — nu-i așa? — banii trebuie să rămână în „famiglie”. Pentru mine, un lucru este foarte clar: cine ia un împrumut de 300.000 de euro nu are de ce și nu are cum să poată împrumuta 2 milioane de lei. De oricâtă fungibilitate s-ar bucura banii, omul de rând nu poate manipula, prin succesive contracte de împrumut (în care are ba calitatea de împrumutat, ba pe cea de împrumutător), astfel de sume nici chiar în situația în care are venituri care depășesc 10.000 de euro pe lună. Da, da, nu vă mirați! La un venit „la vedere” de 10–15.000 de euro pe lună, poți trăi foarte bine. Îți poți cumpăra sau ridica o casă. Poți face două-trei vacanțe pe an. Îți poți cumpăra o mașină bună. Poți oferi copiilor tăi o educație de înaltă calitate. Dar dacă plătești taxe și impozite — așa cum fac cetățenii model! — și muncești „pe bune” pentru banii pe care îi faci, nu ai cum să strângi 2 milioane de lei, pe care să-i poți da cu împrumut, fără dobândă, pentru vreo două-trei decenii. Și asta în condițiile în care tocmai ce tu însuți ai împrumutat 300.000 de euro. Un om onest, care muncește serios pentru veniturile pe care le obține, nu are nevoie să ia împrumuturi suspecte de pe la rude și prieteni. Într-o țară civilizată — așa cum se pretinde că ar fi și România — împrumuturile având ca obiect sume foarte mari de bani se fac de la bancă, nu de pe la rude sau de pe la prieteni.

Nu cred că e cazul să ne închipuim că bunăstarea politicienilor mioritici s-ar datora indemnizațiilor pe care aceștia le încasează, corespunzător funcțiilor pe care le ocupă. Salariul unui parlamentar sau al unui ministru român nu are cum să depășească suma de 5–6.000 de euro/lună. Iar programul unui ministru sau al unui parlamentar — dacă acesta își vede de treaba pentru care a fost numit sau ales! — este unul mult prea încărcat pentru a-i mai permite să desfășoare și alte activități cronofage, din care să-și rotunjească, în mod licit, veniturile culese în calitatea de demnitar pe care acesta o are. Astfel stând lucrurile, o întrebare rămâne fără răspuns: Din ce trăiesc atât de bine politicienii români? Modelul mătușii generoase, al mamei plină de compasiune sau al soacrei iubitoare e cam fumat. Nu mai crede nimeni în dărnicia părinților sau în cea a bunicilor, iar în viața reală socrii nu-și iubesc atât de mult ginerii sau nurorile încât să le pună la picioare bogății culese parcă din grota celor 40 de hoți. Și, atunci, care este tainica grotă din care reușesc să se îndestuleze — precum Ali-Baba — politicienii acestei țări, în care circa 70% dintre oamenii obișnuiți trăiesc prost și în mari nevoi? Cel mai probabil, intuiți cu toții răspunsul la această întrebare. Și dacă intuiția vă ajută, îndrăznesc să vă întreb: Voința vă mai slujește? Nu de alta, dar poate ar trebui să schimbați câte ceva.