Diagonalele care traversează tot terenul de joc, de la un colţ la altul, sunt lovituri ce pot schimba sensul jocului şi pot să producă chiar faze de răsturnare a rezultatului anticipat.

Ceea ce face în aceste zile Sorin Grindeanu, opunându-se pe faţă deciziilor nedrepte dictate în PSD de către Liviu Dragnea, ruperea de ritm pe care a produs-o premierul după ce i-a fost retras sprijinul politic în CEX-ul PSD, dar şi gesturile decise pe care le-a făcut în zilele următoare, compun o imagine de ruptură politică ce poate să semene foarte mult cu loviturile diagonale decisive din meciurile cu miză mare.

Vor duce aceaste diagonale ale lui Sorin Grindeanu la schimbări profunde ale scenei politice? Greu de crezut. Lupta este inegală.

Loviturile diagonale date de Grindeanu au favorizat exprimarea unei crize politice în PSD, dar este foarte greu de crezut că vor provoca o revoluţie a scenei politice (aşa cum mulţi s-au grăbit să anticipeze), pentru că procesul politic de la noi este încă fără energie, fie că e vorba de public, partide, grupuri civice şi comunitare, comunicatori politici, playeri locali sau naţionali, ori de grupuri şi nuclee cheie din instituţiile politice. Ghemul de jucători politici ce formează arena politică de la noi se comportă cam ca acum o sută de ani în urmă, cu excepţia faptului că utilizează canalele de comunicare moderne. Avem de-a face cu o scenă poltică în care rolurile şi gesturile actorilor sunt atât de prăfuite şi dezorganizate, încât figuri arhaice de tip Dragnea şi Tăriceanu încă mai sunt în stare să controleze majorităţi de voinţă politică.

Într-un astfel de context, gesturile şi mesajele foarte bine transmise de premierul în funcţie, în cadrul celor două conferinţe de presă din serile de miercuri şi joi, 14 şi 15 iunie 2017, nu par să fie suficiente pentru ca să declanşeze curenţi de adâncime în politica românească. Pentru că demisia lui Dragnea nu va veni decât prin mişcarea unor curenţi de adâncime în politica românească.

Cele două conferinţe de presă în care Grindeanu a respins acuzaţiile care au explicat, de ochii lumii, retragerea sprijinului politic pentru premier, dar în care a şi declanşat contraofensiva împotriva lui Dragnea şi a camarilei sale, au avut o durată complet neobişnuită, de peste o oră fiecare, şi au fost susţinute la ore de prime-time, cu toate programele televiziunilor de ştiri în breakingnews, transmitând live intervenţia premierului de la Palatul Victoria. Prestaţia lui Sorin Grindeanu în aceste două ore a fost copleşitoare pentru grupul Dragnea, preşedintelui PSD fiindu-i adresat un termen ultimativ pentru prezentarea demisiei din funcţia politică. Evoluţia precisă a premierului în cadrul acestor două conferinţe de presă a arătat pe viu ce forţă comunicaţională poate avea un politician tânăr, având multă ambiţie (şi orgoliu), dar şi vechime de douăzeci de ani în politică, timp în care care a învăţat, în etape bine dozate, toate tehnicile de comunicare eficiente şi şiretlicurile utile pentru a face faţă „sângeroaselor” bătălii de imagine din câmpul politic.

Micul nucleu revoluţionar structurat în jurului lui Grindeanu este, cu toate acestea, în faţa unei încercări aproape imposibile, pentru că acest episod de debalansare a raporturilor de putere din PSD nu reprezintă doar o criză de imagine dintre vechi (Dragnea) şi nou (Grindeanu), ci este şi răbufnirea violentă a eşecului stângii româneşti.

Rebeliunea faliei Grindeanu împotriva conducerii autocrate din PSD, acum, după şase luni de la rezultatul foarte bun obţinut în alegeri de PSD, nu este doar sindrom al crizei interne a acestui partid, aşa-zis de stânga (căci, oricum, în regimurile politic-autocrate criza internă este răspunsul sincron în care intră corpul politic datorită presiunii puse de lider şi camarilă). Rebeliunea Grindeanu nu dezvăluie doar existenţa unei falii interne, create între un mic grup reformator, format din cei ce au ieşit din controlul liderului autocrat, şi structura de presiune politică oficială din partid. În această rebeliune transpare, întâi de toate, mai ales criza stângii româneşti, care nu s-a emancipat de vinovăţiile şi rănile perioadei de până la Revoluţia din ’89, nereuşind astfel să fie deschisă şi conectată la societatea de azi. Într-un astfel de context, în care sunt sădite cauze profunde, rebeliunea Grindeanu indică o criză a politicii noastre interne, în care partidul dominant, aşa-zis de stânga, ocupă fără probleme toată agenda comunicării publice, introducând prin conflicul său intern un raport complet de dominare-conflict, întins asupra întregii scene politice. Partidele de opoziţie aproape că nu mai contează, societatea civilă este într-un con de umbră şi într-o relativă paralizie. Toată scena este ocupată de PSD, purtător al caracteristicilor unui mediu politic anchilozat în idei politice primitive, apărute şi stătute cam de acum o sută de ani, în care atât lipsa dialogului social şi personalizarea conflictului sunt la ordinea zilei. O astfel de acoperire prin partid-stat sincronizează cu autoritarismul.

Dacă miezul politicii româneşti ar fi fost copt, atunci nici Dragnea nu era presedintele PSD (ales într-un simulacru comic de alegeri interne cu candidat unic), nici nu s-ar fi pomenit ca un ciorditor isteţ şi fâşneţ, care îşi ascundea ciordelile prin cimitire, să scrie un aşa-zis program de guvernare, cel mai bun program de guvernare din toate timpurile, chipurile. Şi nici nu s-ar fi dat Ordonanţa 13, nici ziua, nici noaptea.

Dacă miezul politicii româneşti ar fi fost copt, nici un lider normal la cap nu s-ar fi gândit să dea Legea unică a salarizării în grija unui politian ca Olguţa Vasilescu, a cărei calitate stridentă este doar aceea de vorbi fără oprire şi pe ton ridicat, indiferent de îndreptăţire. Şi nici nu ar fi fost posibil ca în parlament să ajungă atât de mulţi politicieni cu poziţii cert antidemocratice, parlamentari ce vorbesc pe la colţuri şi pe la şpriţuri despre faptul că se simt în război cu insituţiile de trei litere pentru că, da, o recunosc (deocamdată pe ascuns), ei gândesc exact aşa cum gândea Mitrea acum douăzeci de ani, perioada de aur în care furtul era condamnat oficial, dar era dezirabil social (după cum mărturisea Mitrea, recunoscându-şi eroarea şi admiţând că nu se mai poate tot aşa).

Dacă politica noastră ar fi evoluat, atunci nu ar fi fost posibil ca în forul de conducere a unui partid ce se pretinde social-democrat, acel CEX care l-a exclus pe Grindeanu, să se afle oameni cu rol-punte în reţele ce controlează (mai mult sau mai puţin subteran) sectoare economice sau zone ale ţării (vezi anchetele Rise Project sau ale lui Tolontan, spre exemplu), lideri de grupuri de influenţă şi dominare economică ilicită, foşti şi actuali baroni ai economiei gri.

Dacă miezul politicii româneşti ar fi fost copt, atunci, cu siguranţă, aflat în faţa unei conduceri autoritariste şi antieuropene, Grindeanu, alături de oameni cu ambiţii şi convingeri real-europene, l-ar fi zburat încă dinainte de parlamentare pe Dragnea de la conducerea partidului. Argumentele pot curge aici, despre miezul moale.

Grindeanu a arătat prin mişcarea diagonală realizată că are o intuiţie politică bine exersată şi un excelent potenţial de comunicare publică, dar şi un dozaj foarte bun al prezenţei scenice. Multe voci au remarcat şi naturaleţea cu care a construit baricada opoziţiei împotriva lui Dragnea, naturaleţe care a şocat din cauză că publicul nu a mai recunoscut vechile apariţii şterse ale premierului, din ultimele şase luni. Se vede acum un joc scenic foarte bun şi o construcţie de baricadă internă pe care Grindeanu şi-a asumat-o cu foarte mult curaj. Însă această cruciadă volutară, demnă de toată lauda, nu va compensa handicapul politic pe care PSD în are, dobîndit de-a lungul anilor în care s-au bifat compromisuri grele făcute de liderii PSD, atât faţă de ei înşişi, ruinându-şi credibilitatea până la ridicol, dar şi faţă de militanţi, pe care i-au cam păcălit ciclic, ca şi faţă de simpatizanţi şi votanţi, pe care liderii PSD i-au minţit şi i-au manipulat, la fel ca vechii jupâni feudali.

Diagonala radicală a rebeliunii lui Sorin Grindeanu îi va aduce acestuia avantaje nete şi vizibilizarea calităţilor politice reale pe care le are, prefigurându-i o perspectivă sigură de câştigător, pe termen mediu şi lung. Aşa este văzut acum, ca un câştigător, indiferent de modul în care se va încheia criza din PSD, cu sau fără Dragnea preşedinte, cu sau fără guvernul Grindeanu II. Dar chiar şi cu acest câştig, alături de inevitabilul declin al grupării Dragnea, scena politică internă rămâne tot slabă, minoră, dezacordată faţă de concertul european, cu personalităţi mici şi interese subterane, cu compromisuri mari ce nasc în timp pericole foarte mari asupra intereselor noastre sociale şi economice, afectându-ne pe fiecare dintre noi. Pentru această degringoladă a stângii sunt responsabili toţi cei care au participat la acţiunile politice ale PSD. Responsabil este şi Grindeanu (chiar dacă el s-a trezit acum, târziu de tot), aşa cum sunt responsabili mulţi din liderii PSD, mai ales cei care care erau în postura de a se poziţiona împotriva compromisului total şi nu au avut niciodată curajul să o facă. Au reuşit să arate doar mimetism şi să joace doar cacialmale, apăraţi de o coajă politică bine rumenită în lumina studiourilor de televiziune, politicieni mult prea moi şi slabi, ca un miez politic necopt.