Destul! Două mandate de primar al Timișoarei sunt îndeajuns pentru Robu!

De fapt, sunt mult prea destul pentru Timișoara și spiritul ei. Mult prea destul pentru profilul psihologic al unui oraș ale cărui gene sunt construite pe diversitate, toleranță, spirit comunitar. Mult prea destul pentru speranțele celor care au crezut, ca proștii, în Capitala Culturală Europeană. Mult prea mult pentru jurnaliști, arhitecți, mult prea mult pentru șefii unor instituții umiliți, hărțuiți, polițiști comunitari, mame, mici cârcotași de pe Facebook, pentru timișorenii de toate vârstele, cu parfumul clădirilor istorice și al locurilor frumoase din ei. Și, last but not least, mult prea insuportabil de mult pentru liberalii din județ și din Timișoara, care asistă neputincioși, din partid sau de pe marginea unde au fost exilați chiar de Robu, la distrugerea unui partid cu valori.

Or fi însă toate cele de mai sus îndeajuns pentru asta? Cu siguranță, dar, dincolo de cele enumerate aici, se află și alte vini, poate încă mai neodihnite în carnea simbolică a orașului. Și mă gândesc la rușinea — impardonabilă la scara istoriei — că Nicolae Robu i-a atârnat de piept Timișoarei ceea ce nici măcar Iliescu și acoliții lui de după 1989 nu ar fi îndrăznit să gândească: ridicolul. Da, odată cu apariția celebrilor palmieri în primul mandat al lui Robu, Timișoara a ajuns să fie ținta ironiilor unei țări ce a poreclit orașul cu un cuvânt de batjocură; Palmișoara. Apoi, de-a lungul anilor, râsul ironic-batjocoritor la adresa orașului când primarul Robu anunța, cu emfază, o serie de proiecte al căror ridicol era depășit doar de prost gust: metrou, fântână cântătoare cu jocuri de lumini pe Bega sau în Parcul Botanic și, nu în ultimul rând, trotuarele-șotron alături de care, culmea stupizeniei estetice, ar urma trotuare cu modele românești.

Da, mai cred că Nicolae Robu ar trebui să plece fiindcă profilul său psihologic nu se regăsește cu nimic în spiritul locului. Autoritar, incapabil de dialog, încăpățânat, ignorând orice sfaturi ale specialiștilor, reactiv la orice observație, el ilustrează perfect tipologia Stăpânului Absolut care își socotește mereu și mereu toate faptele impecabile, iar prezența lui în istorie, mai mult decât una perfectă — un dar al zeilor. Nici urmă de scepticism, nici urmă de gând că poate ar fi putut să fie mai bine! Asemenea multor personaje nefaste ale istoriei, îi plac laudele nemăsurate, însă, culmea, autorul celor mai comici ditirambi este el însuși.

Îmi pare rău că scriu asta, dar Prea-Cinstitul primar nu e decât un baron galben-albastru care, mai ales în ultimii patru ani, a tăiat și a spânzurat în oraș și în partid cum a vrut. A pus pe cine a vrut unde a vrut, s-a înconjurat de lingușitori, interlopi, șmecheri și submediocri, a dat afară pe cine a vrut și poate că și Bega trebuie să fi curs la un moment dat așa cum i se pare edilului că trebuie să curgă: cu motive de palmier românesc.

Dar ce tristețe să vezi un prețuit dascăl universitar, un rector destoinic al Politehnicii sorbit de această cumplită foame a măririi deșarte de sine! Ce tristețe să vezi cum un om de știință de valoare și-a făcut mutație de domiciliu pe Facebook, acolo unde își exercită și vocația de unic legiuitor (în explicații fără sfârșit) și cea de călău reprimat (atunci când blochează bieți muritori încă neigrasiați de admirația necondiționată față de el).

Ce tristețe și neputință să constați că firescul, surâsul, umorul, smerenia și întrebările s-au topit. Toate.