Veteranii erau soldații Romei care, după ce serveau douăzeci de ani sub acvilelele unităților militare, erau demobilizați cu onoruri. Ei deveneau cetățeni ai Romei, erau împroprietăriți și familia pe care o aveau era recunoscută sub legile Imperiului Roman. Descendenții lor în chip automat primeau cetățenia Imperiului Romei.
De cele mai multe ori această împroprietărire și „reașezare” (descălecare!) se făcea în provinciile unde avea loc demobilizarea și, tot de cele mai multe ori, acest lucru avea loc în provinciile care intraseră mai curând în componența lumii stăpânite de Roma.
În fapt, acești veterani deveneau mai mult decât niște cetățeni onorabili. Ei deveneau mai ales susținători și promotori ai valorilor și legilor Romei. Extindeau și păzeau aceste valori în acele locuri care erau mai întâi țintă atacurilor barbare.
Este bine să ne aducem aminte că, într-o vreme în care locuitorii Romei și altor centre vechi ale lumii stăpânite de Roma își pierduseră orice fel de interes în cultivarea valorilor morale și civice care făcuseră posibil Imperiul Roman, în primul rând, într-o vreme în care acei locuitorii pomeniți luau în râs cuvinte și valori sacre, cum sunt patria, familia, cinstea, într-o vreme în care aceste valori erau ridiculizate de către școlile de epicurei, cinici sau hedoniști, acei veterani stăteau la hotarele Imperiului mândri și gata să își dea viața apărând valorile pomenit și însăși ideea de Roma.
Acești oameni simpli, proveniți din tot cuprinsul Imperiului: din Nordul Africii și până în Asia, și de la Rin până în Britania, sunt cei care au întemeiat așezări și familii,au zidit temple și amfiteatre și au așezat pe veci „sigiliul Romei” acolo unde s-au stabilit.
Veteranii Romei sunt cel mai bine cunoscuți, dar, asemenea lor, fuseseră mai înainte companionii lui Alexandru cel Mare, Macedonul.
În anume fel, acești „companioni” ai lui Alexandru cel Mare sunt poate mai exemplari, căci niciodată nu s-a extins mai repede și mai temeinic o cultură (cea elenistă) într-un timp mai scurt și pentru a dăinui mai mult decât prin acei oameni, urmașii lui Alexandru, „diadochii”.
Alexandru cel Mare a extins cultura elenistică până în India și, de fapt, până la marginile, atunci cunoscute, ale lumii. Acest lucru l-a realizat Alexandru cel Mare, printr-o viziune strategică absolut genială și printr-o armată perfect organizată și motivată. Miezul acelei armate l-au alcătuit acei bătrâni „companioni” ai săi, care erau soldați macedonieni intrați sub arme încă din vremea tatălui lui Alexandru, Filip Macedonul.
Acei „bătrâni” au fost cei care, în toate bătăliile, l-au făcut pe Alexandru cel Mare vestit: Issus, asediul Tyrului, cucerirea Egiptului, Gaugamela și altele. Acolo unde, alcătuiți în vestita falangă macedoneană, acei „companioni” au stat neclintiți și mereu biruitori unde era mai greu. Este sigur că aceasta s-a datorat priceperii lor în mânuirea armelor, dar și credinței pe care o aveau în conducătorul lor și misunea lui.
Pentru Neamul Românesc, cuvântul veteran are o semnificație încă mai mare. De fapt, se poate spune că Neamul Românesc a înțeles cel mai bine înțelesul profund al noțiunii, căci o parte dintre strămoșii Neamului Românesc au fost veterani ai Romei. Iar cuvântul însuși a devenit în limba română „bătrân”.
În Neamul Românesc „bătrânii” s-au bucurat de cinste specială. Documentele îi numesc, într-o modalitate egal exactă și mișcătoare, „oameni buni și bătrâni”. Căci lor le revenea datoria de a îndruma treburile de zi cu zi ale comunității și, mai ales, de a păstra și transmite valorile care făceau comunitatea cu putință. Iar acele valori erau și au rămas: credința în Dumnezeu și în Ortodoxie, dragostea de neam, familie și moșie, omenia.
Înțelepciunea românească a cuprins aceste adevăruri în zicala: „cine nu are un bătrân să își cumpere unul”.
Această stimă față de bătrâni, în calitatea lor dublă de păstrători și transmitatori ai valorilor tradiționale, a fost și este combătută cu furie de regimurile „umaniste” de inspirație satanică, comuniste, „globaliste” etc. Care sunt și formă supremă a nomadismului. Tot soiul de vorbe deșarte sunt folosite și au fost folosite pentru a lovi în ceea ce este valoare și credință tradițională. Ele au fost numite „retrograde, depășite” etc. Dar aceste încercări nu vor reuși, căci nu este cu putință ca „răul” să biruie „binele”.
Să ascultăm de glasul bătrânilor înțelepți și, împreună cu ei, să creștem în bine, așa cum crește adevărul din adevăr și așa cum merge lumina din lumina.
Alexandru Nemoianu
Istoric
The Romanian American Heritage Center