La Muzeul de Artă din Piața Unirii s-a adunat multă lume bună: arhitecți, profesori din diverse domenii, dar mai cu seamă din domeniul artistic, critici de artă, responsabili sau mai puțin responsabili ai orașului dar și oameni simpli ce au vrut să înțeleagă câte ceva din ce se întâmplă în urbea lor. Unii țineau morțis să explice și să dea date și cifre iar alții voiau să priceapă și să nu pară neinteresați. Nimănui nu i-a reușit în totalitate scopul propus. A fost un timp pierdut, regretat pe față de unii și în ascuns de alții.
Tema adunării a căpătat un nume pompos ca să atragă participanți la eveniment. S-a numit nici mai mult nici mai puțin decât ,,Integrarea lucrărilor de artă moumentală în spațiul public urban din zona istorică a orașului Timișoara”. Evenimentul se voia o masă rotundă, urmată de o dezbatere. Nu a fost nimic, nici masă nici rotundă iar de dezbatere nici vorbă. Inițiativa ar fi fost tratată ca un fapt de laudă, daca se întâmpla acum un an, doi sau trei în urmă. Acum, după ispravirea lucrarilor, ramâne un simplu exercițiu de autoadmirație.
De fapt dacă e să judecăm drept este pur și simplu vorba de asumarea actului creator. Fie că meșteșugărești marțișoare fie că-ți pui amprenta pe mari ansambluri de habitat uman, e obligatoriu să fii responsabil pe ce-ți pui iscalitura. Iar timpul va autentifica sau arunca în derizoriu opera.
Creația va vorbi de la sine. Să vii la încheierea lucrărilor să explici ce ai vrut să faci? Inutil! Să spui că putea să iasă mai bine sau altfel. Da, așa e. Dar cui ajută? Doar nu se mai schimbă sau mută o statuie sau o piață din loc că poate era mai bine altfel. O dezbatere ce a ținut trei ore despre „ce ar fi fost dacă?” Nici istoria locală nici cea a artei nu se face cu argumente contrafactuale.
Au luat cuvântul multe personalități. Vocile critice s-au împletit cu cele mai nehotarate și chiar laudative. S-au luat în discuție statuile din noul centru renovat. Că ar fi potrivite sau nu în acest context urban pietonal. Că ar fi reușite sau nu prea. De parcă asta se poate măsura cu vreun centimetrul artistic. Că au soclul prea mare. „Cât tunurile din Navaronne”. „Chiar eu am ales aceste socluri. La aceste dimensiuni. Am considerat şi consider în continuare că sunt în proporţia lucrării şi a străzii. Este vorba de felul în care te raportezi la lucrare. Am considerat că acesta este dimenisunea potrivită. Hotărârea îmi aparţine 100 la sută”, a adaugat sculptorul Virgil Scripcariu.
Dar chiar și criticul de artă Ioan Szekernyes, preşedintele Uniuniunii Artiştilor Plastici din Timişoara, a remarcat soclurile supradimensionate la unele lucrări.
Unii cetățeni au adus în discuție zidul metalic din fața palatului baroc.
Arhitectul Şerban Sturza, responsabil de amplasarea lucrărilor moderniste în zona renovată din Cetate a spus: “Mie îmi pare foarte bine că aveţi replică. Şi sper că dialogul va continua. Dar să precizez de la început că la lucrarea din Piaţa Unirii, din faţa Palatului Baroc, nu e vorba de un soclu, ci de un zid care face parte din structura lucrării lui Mircea Roman. Nu e pus acolo ca un rău necesar, pentru că trebuia să ascundem o instalaţie electrică. E un obiect care are şi funcţiunea asta. Nu încercăm să scăpăm de responsabilităţi. Mi-o asum şi continui să discutăm despre acest subiect”, a spus Şerban Sturdza.
Asta cu asumarea responsabilității, e lucru frumos adus din vorbă. Dar sună ca naiba, spusă ulterior. Daca se va dovedi peste un veac că e valoroasă piața, timișorenii vor fi mândri. Dacă dimpotrivă va fi un eșec plastic, cui va ajuta vorba spusă de complezență?
Un tanar arhitect ce-și face mâna aici, ce poate pierde? Notorietatea ce nu o are? Sau bănățenii se vor mândri că din experiența acumulată aici va crea opera vieții sale peste ani într-o comună de aiurea din țară.
Din tot acest ghiveci cultural administrativ, cea mai pertinentă poziție ce poate ține loc de concluzie a întâlnirii a fost a președintelui Szekernyes:
“Aceste lucrări vor fi comentate, vor fi poreclite, vor fi măzgălite, expuse la foarte multe lucruri. Nu toate au fost amplasate tocmai bine. Există o disproporţie între postament şi lucrare. La lucrare soclul e foarte mare. Cum vor intra maşinile de intervenţie pe aceste străzi, pompierii, salvarea, stau în mijlocul stăzii. În această toamnă, în octombrie, ne vom aduna în faţa casei lui Eugeniu de Savoya pentru a sărbătorii 300 de ani de când Timişoara a fost eliberată de sub ocupaţia otomană. În faţa casei au fost montate nişte statui. Unde ne vom aduna? Sunt lucruri mărunte, dar necesită întrebări. Aceste structuri trebuie păzite, îngrijite, periodic curăţate şi puse în valoare”.
