După ce-am terminat facultatea, am ales un post de profesor la Vălişoara, aproape de Caransebeş. Ajungeam săptămânal la Caransebeş, George Suru conducea cenaclul Casei de Cultură. Era vedeta locului. Găzduia musafiri poeţi, de la Nichita Stănescu la Petre Stoica, iluştri care îi însoţeau aici pe Sorin Titel sau pe Maia Belciu. Cu Sorin Titel era prieten bun, aşa cum era cu Horia Pătraşcu sau cu Horia Vasilescu. Era careul magnificilor: fiecare scria sau scrisese pagini importante despre oraş.
Fiecare conserva, în paginile mai vechi sau mai noi, amintirea oraşului. Din unele cărţi au ieşit filme: Reconstituirea lui Horia Pătraşcu, după care a fost realizat magnificul film a lui Lucian Pintilie, Reconstituirea, o istorie locală. Stere Gulea a preluat istoriile dăscăleşti ale lui Sorin Titel. Poeziile lui George Suru refăceau lumile silvestre din preajma oraşului, ca şi prozele lui Horia Vasilescu. Dar cel care ţinea verticala vieţii culturale a oraşului era George Suru. Descoperea poeţi, încerca să-i lanseze, a întmeiat o revista în care apăreau, lângă tineri, şi cei legaţi de tradiţia locală: Petru Vintilă, Cornelia Ştefănescu. În apartamentul lui se adunaseră mii de cărţi care ilustrau o istorie a poeziei româneşti moderne.
A murit la 39 de ani, într-un Caransebeş îndoliat pe care îl fixase, şi el, alături de Sorin Titel şi Horia Pătraşcu, într-o cultură majoră, cu proiecte şi publicaţii demne de atenţie. Baladele lui George Suru urcă într-o lume a vegetaţiilor montane, sub semnul unor reţele simbolice care aşază alături piatra, colibele de pe dealuri, caprele — căprioarele. Lirica ascensională a lui George Suru aparţinea anilor şaizeci, încă încrezătoare în vremurile care ar putea să vină. Dar fiecare poem al lui George Suru numeşte o cădere — un final: „În fiecare noapte din case pleacă cineva,/ Se subţiază până la gând, până la amintire,/ Prin inimi de cărămidă, prin oase de grindă,/ Pe când în nuc o pasăre strigă spre stele pierdute/ Şi tăişul de lună între aripi se ascute, mult sângeriu…/ Casele pier ca nucile cu miezul uscat/…/ Un vânt de coasă se abate la temelia rămasă…” (Ziduri de casă). Întunecarea, ceaţa, păsările care se prăbuşesc, rădăcinile albe, nopţile ţin de un lirism al presentimentului. Un Cântec începe aşa: „Vor veni zăpezile, ascunde-ţi trandafirul şi trupul,/ Ca pe un tăiş de plug să le ascunzi în fineţuri aromate,/ Vezi cum bârnele casei se strâng în îngheţuri, şi cuiele/ Vai, auzi cum bârnele casei se strâng în îngheţuri, şi cuiele de lemn/ Cum lasă uşa mai jos pe pragul ciuruit de blestem de iubit…”. O Alchimie îşi desfăşoară ritualurile destrămării: „Se aude o trecere a râurilor spre mâlul din albii,/ Trestia putrezeşte în spărturile luntrilor târzii,/ Crucile întemniţează învierea după gratiile umede ale rădăcinilor/ Şi cariile preamăresc sunetul în lemnul din roţi…/ Vedenii trec pe maluri…”. Lumea răsturnată a lui George Suru stimulează vocile de dincolo.
Nu ne rămâne decât să scriem că, în 1979, rămâneam uluiţi în faţa sicriului său: de ce se terminase totul atât de repede? Şi să transcriem câteva cuvinte din cuvântul de despărţire al lui Anghel Dumbrăveanu, cel mai bun prieten al său: „George Suru a fost cel mai pur om din câţi mi-a fost dat să cunosc. El îşi iubea mai mult decât orice copii, de care era nespus de mândru. Numai ei îl făceau fericit. Şi Poezia. Era poet prin întreaga lui fiinţă. El trăia poezia, o visa şi o respira. Avea un ţinut numai de el ştiut, în marea poezie românească, un ţinut unde se retrăgea cu speranţă şi unde căuta adevărul şi frumuseţea vieţii, să le aducă oamenilor pentru clipa de azi şi pentru clipa de mâine”.
Casa de cultură a oraşului Caransebeş poartă numele de George Suru.