O cronologie a literaturii Banatului ne-ar atrage atenţia asupra unor nume asupra cărora am vrea să insistăm fiindcă au marcat momente inaugurale la vârste tinere: Ion Popovici Banățeanul (1869–1893), Victor Vlad Delamarina (1870–1996), Cassian R. Munteanu (1892–1921). Şi-au încheiat opera la 24, 26, 28 de ani. Ei definesc cultura română din Banat la 1 Decembrie 1918. Despre primii doi s-a scris mult, fiindcă Titu Maiorescu a numit rostul lor în literatura română. Despre ei există o monografie a lui D. Vatamaniuc, extraordinarul editor al lui Eminescu. Recent, Graţiela Benga, unul dintre cei mai dinamicci istorici literari, a realizat o ediţie şi o monografie despre Victor Vlad Delamarina. Ediţia Cassian R. Munteanu. Bătălia de la Mărăşeşti, îngrijită şi prefaţată de Nicolae A. Roşu şi Nicolae Ţirioi, din 1977, n-a avut ecoul cuvenit. Ea ne ajută, totuşi, să recapitulăm, pornind de la aceste rânduri ale lui Camil Petrescu, aşezate pe coperta a patra a cărţii: „…reiese din toate aceste opere (ale lui Cassian R. Munteanu, n.n) un suflu larg de bunătate, o dragoste nesfârşită pentru pământul românesc. Din marea mulţime de aspecte în care se prezintă viaţa, el alege numai pe acelea care convin credinţei lui. Şi credinţa e una: neamul românesc. Sunt pagini sugestive, înduioşătoare în toate aceste volume… În sufletul nostru, nu numai prin origine, dar şi prin colorit şi stil — limpede, uşor, simplu — Cassian R. Munteanu este un scriitor, înainte de toate, bănăţean.”
Cassian R. Munteanu se naşte în 1892 în Vermeş, judeţul Caraş-Severin. E al nouălea copil al învăţătorului Paul Munteanu, care scria articole în „Familia” şi „Luminătoriul”.
În 1911 este redactor al „Drapelului”, alături de Mihai Gaşpar, trecut pe frontispiciul ziarului ca Roman C. Munteanu, pentru a un fi identificat ca elev. Roman apare în schiţe şi fragmente de roman publicate în „Drapelul” şi rămâne în semnătura de scriitor: CASSIAN R. MUNTEANU. Colaboreaza la „Românul”, din Arad, condus de Vasile Goldiş. În 1914 e înrolat, trimis pe front. Soldat al armatei austro-ungare, trimite la „Românul” Chipuri din război din Galiţia, cuprinse mai târziu în Martiriul cătanelor (11).
1915 — convalescenţă la Caransebeş, arestat, urmând a fi trimis la Curtea Marţială pentru schiţele din „Românul”. Evadează şi ajunge în România, iar în noiembrie 1915 apare Atacul. Însemnările de război ale unui soldat din armata austro-ungară.
1916 — cere să intre ca voluntar în Biroul de Informaţii al Armatei I. Scrie Bătălia de la Mărăşeşti. Zilele de glorie ale Armatei I-a română.
1920 — la sanatoriu, la Bocşa, scoate „Gazeta Bocşei”. E ales în Parlament.
În 12 ianuarie 1921 moare. Scrie Camil Petrescu, în „Ţara”, 30 ianuarie, 1921, cel mai lung, important dintre articolele comemorative. Îl cunoaşte din august 1913. Era „iorghist”:
„Pe atunci apostolii erau apostoli adevăraţi, şi glasul lor suna tocmai de aceea cam în pustiu”.
„Am aflat că noul meu cunoscut era redactor la «Neamul românesc» (o foaie pe care o citeau atunci numai preoţi, învăţători, refugiaţi şi studenţi) şi că o duce cam greu”.
Îl descoperă în casa prietenului lor la o sărbătoare, retras dintre ceilalţi, îl descoperă între cărţi. „Însemna ceva pe nu ştiu ce foaie diecezană, alături de atâtea râsete şi de drăgălăşii pline de tinereţe”.
„Am înţeles cât de mult un refugiat însemnă un martir”.
„Când l-am revăzut, era la Lugoj. Sunt lucruri pe care oamenii niciodată nu şi le pot explica îndeajuns. Mi-a fost dat — după ce eu însumi mă târâsem pe brânci pe văile Carpaţilor — să revăd pe Cassian Munteanu în Lugojul pe care imaginaţia mea dinainte de război îl găsea însemnat cu un mic inel pe o hartă spânzurată pe perete”.
„M-a rugat să luăm o trăsură, căci nu mai putea merge pe jos”.
„Ceea ce m-a îngrozit era resemnarea cu care vorbea despre boala stupidă care îi ucidea privirea de dinăuntru. Şi pentru a doua oară Cassian Munteanu mi-a apărut într-o înfăţişare simbolică şi stranie”.
„Era cel sacrificat, era ideea pură care se consuma ca o făclie, fără nicio posibilitate de oprire, pentru ca, la tarabele răsărite peste noapte, cu forme noi, să se vândă scump şi cu o gălăgie de bâlci marfa nouă a libertăţii”.
„Deputaţii, toţi în picioare, au ascultat trista veste şi au trimis condoleanţe familiei. Procedând astfel, Parlamentul României întregite n-a făcut decât să-şi plătească o datorie către acel care a contribuit, într-o largă măsură, cu toată tinereţea lui, ca să se poată întruni laolaltă deputaţii din toate colţurile românismului. (…) Căci Cassian Munteanu a fost o figură a vieţii naţionale şi un crâmpei din sufletul neamului românesc”.
„După ce eu însumi mă târâsem pe brânci prin vizuinile Carpaţilor”, scrie Camil, îl regăseşte pe Cassian Munteanu, rănit. Aproape olog. E el însuşi, în oraşul României întregite. „Era ideea pură care se consuma ca o făclie fără nicio posibilitate de oprire”, scrie Camil Petrescu, în paginile în care se oglindeşte chiar el, cel care a văzut idei.