Odiseea noii legi a educației naționale sau a pachetului de legi privind educația (că nimeni nu mai știe ce și cum) îmi pare a fi aceea a unui film prost, de factura unuia ca „The Young and the Restless”. Foarte multe episoade, numeroase personaje, cărora, pe parcursul filmului, le pierzi atât identitatea, cât și rolul pe care îl joacă, o intrigă întortocheată și, până la urmă, câteva familii care, în esență, se confruntă, se iubesc, se detestă și se aliază în funcție de interesele de moment, mereu schimbătoare de la un episod la altul sau de la un sezon la altul. În filmul noii legislații a educației naționale joacă tot felul de actorași de mucava: un șef de stat, pentru care sloganul „România educată” este un fel de generic al acestui film; mai mulți miniștri, al căror nume ți-e și greu să ți-l aduci aminte, al căror „prestigiu academic” lipsește cu desăvârșire, dar a căror existență a fost marcată, de-a lungul timpului, de acuzații de plagiat și de un număr impresionant de mandate în conducerea unor universități; politruci de maidan, care habar nu au cum ar trebui să se organizeze și să funcționeze un sistem național de educație bine structurat, temeinic organizat, predictibil pentru potențialii săi beneficiari, competitiv și generator al unor diplome care să aibă deplină acoperire în cunoaștere și abilități pentru absolvenții săi; pseudo-experți de care nimeni nu a auzit și care nu s-au legitimat în niciun fel, nici prin creație academică relevantă și nici printr-o expertiză dobândită în urma parcurgerii unor cariere „la catedră”, în școli sau universități de încredere. Pe scurt, distribuția acestui film este la același scăzut nivel la care se află atât scenografia, cât și regia sa.

După cum se știe, în prezent, în România, sistemul național de învățământ este guvernat de Legea cu nr. 1/2011 a educației naționale. Un act normativ mamut, care a suferit circa 100 de modificări de la intrarea sa în vigoare (09.02.2011) și care are ambiția de a reglementa întregul sistem autohton de învățământ, de la cel primar la cel universitar, incluzând și dispoziții privitoare la statutul cadrelor didactice de la toate nivelurile. Rațiunile pentru care acest act normativ a fost de nenumărate ori modificat și completat au ascuns, în primul rând, interese politicianiste, care nu au avut nicio legătură cu interesele (publice) ale învățământului. Majoritatea modificărilor operate la actuala lege a educației naționale au vizat chestiuni de interes pentru acei politicieni care își doreau cu tot dinadinsul să ocupe (și) o catedră sau chiar o funcție de conducere în cadrul vreunei universități sau facultăți.

Parlamentarul-rector, senator sau președinte de senat al vreunei instituții de învățământ superior au devenit astăzi prezențe comune în peisajul pestilențial al vieții noastre publice. Pentru că — nu-i așa? — „ai noștri” politicieni cu afiliere academică sunt musai geniali din naștere, atotștiutori prin vocație și capabili de multiple și variate performanțe, susținute mai ales de dragostea pe care o nutresc față de popor și față de vlăstarele nației. Vlăstare care frecventează același sistem național de educație pe care politicienii-profesori pretind că îl reformează și îl modernizează de câteva decenii. Acești calici ai bunei-cuviințe nu înțeleg sau se fac că nu înțeleg că românii s-au deșteptat și nu mai pot fi prostiți ca acum 10 sau 20 de ani în urmă. Mulți dintre ei își trimit copiii să învețe în universități „de afară”, acolo unde școala este școală, iar tânărul dornic să studieze are un singur drept: să învețe! În sistemele de învățământ serioase, politica nu se poate amesteca nici cu catedra și nici cu cercetarea științifică, pentru că o asemenea combinație dă naștere unor interstiții în a căror cavitate își fac loc interesele străine educației adevărate, „combinațiile” de tot felul, relațiile de vasalitate și „sindicalizările” odioase. Rezultatul e catastrofal: cantitatea ia locul calității, iar forma covârșește substanța. Absolvenții unui astfel de sistem de învățământ sunt „goi” și incapabili să se descurce în viață. Cartea îi descurajează, iar cititul îi „oftică” în cel mai caragialesc sens cu putință. Într-un astfel de sistem putred și bicisnic, metodologiile și evaluările de tot felul — dar mai ales cele cantitative — proliferează în dauna unor măsurători serioase a calității cadrelor didactice și/sau a studenților. Ne mirăm că nu avem studenți de bună calitate? Dar, oare, într-un sistem schilodit de modificări „în rafală” a Legii educației naționale, mai avem profesori autentici? Dascăl fiind, am ocazia să interacționez cu tineri absolvenți de științe juridice. Majoritatea nici nu vrea să audă de perspectiva rămânerii la catedră și a construirii unei cariere universitare, în concurență cu una de avocat, de magistrat sau de notar public. De ce ai rămâne într-un sistem universitar în care pretențiile sunt lipsite de rezonabilitate, iar resursele sunt cvasi-absente? De ce te-ai dedica unei profesii în care ți se repetă obsesiv că nivelul de severitate academică trebuie adaptat la nivelul general al anului în care predai și că, astfel, dascălul are datoria de a încerca să „salveze” un număr cât mai mare de studenți prin promovarea lor „la limită” și cu înțelegerea necesară. Desigur că rațiunile pentru care lucrurile merg așa sunt de natură economică, dar aceasta este o altă problemă. Politicienii-profesori nu înțeleg că nu așa ar trebui să funcționeze „România educată” și că, prin promovarea unui student care nu a învățat suficient, tu, dascălul dedicat, nu îl salvezi pe nevolnic, ci, dimpotrivă, îl „pierzi”, îl arunci într-un purgatoriu, deschizându-i calea spre obținerea unei diplome cu care nu va izbândi niciodată în viață.

Față de cele mai sus scrise, mă întreb și eu ca tot omul care a acumulat peste 23 de ani la catedră: de ce avem nevoie de o nouă lege a Educației? Cel mai probabil, pentru că, în România, a vorbi despre educație aduce ceva capital politic. Sau pentru că o nouă lege a educației poate procura filmului de duzină „România educată” șansa de a mai fi difuzat din când în când pe canalele televiziunilor noastre.