Dacă aș fi scriitor de literatură SF, mi-aș imagina societetea mediatică a anului 2100 cam așa: un supercomputer ce distribuie subiectele grave ale lumii unor androizi cărora le-a fost scurtcircuitat orice instinct de supraviețuire. Iar omenirea să nu mai fie o consumatoare pasivă, indiferentă sau chiar opțională a acestor informații esențiale, așa cum este ea astăzi, ci una care să participe, fiziologic, la tot ceea ce înseamnă gravitatea impactului. Conectați la un sistem global de transmitere a informațiilor esențiale despre societate — corupție, minciună, necinste, demagogie, populism, crimă, agresiune —, fiecare dintre membrii societății în parte să fie atenționat, conștientizat cu ajutorul unor impulsuri mai slabe sau mai puternice, în funcție de gravitatea faptelor celor care conduc sau, pur și simplu, ale celorlalți oameni obișnuiți.
Desigur, ceea ce am imaginat mai sus e utopie periculoasă. O distopie, ceea ce înseamnă imaginarea unei societăți viitoare aflate sub semnul controlului totalitar. Cam cum este faimoasa carte a lui George Orwell, 1984. O distopie, fiindcă libertatea omului e anulată printr-o formă de control dictatorial: aceea de a citi presa și de a fi „dresat” de niște semnale ce îi impun fiecăruia în parte ce să înțeleagă din povestea de fiecare zi a lumii.
Așa ceva ar fi mai periculos, mai nociv decât manipulările cele mai abjecte ale presei libere din lumea de azi. Ar fi mai periculos decât continua deprofesionalizare a presei ce se află răstignită între îndoctrinarea cinică a corectitudinii politice, foamea de audiență, partizanatul tot mai evident sau tabloidizarea imbecilizantă. Ca profesor de jurnalism nu pot să nu observ că roadele otrăvite ale de-responsabilizării societății românești sunt pârguite deja. Motorul cel mai important ce îi determina pe absolvenții de liceu să vină la Jurnalism a murit de mult sau a rămas fără benzina simbolică: acum 20 de ani, adolescenții voiau să facă jurnalism pentru că vârsta lor biologică era și una morală. Adică veneau la Jurnalism fiindcă voiau să facă dreptate. Astăzi, majoritatea celor care vin la Jurnalism nu mai au organul simbolic al echității. Presa nu le oferă modele, iar arătătoarele ceasului societății nu arată decât că jigodiile, nulitățile, pupincuriștii, popagandiștii și leprele reușesc în profesiune. Ei, adolescenții, tinerii de 18 ani înțeleg foarte bine, instinctiv, metabolic cum se petrec lucrurile în societate. Nu e nevoie de prea multe explicații logice, subtile, cu nuanțe sau cu un exces de argumentație. Drept pentru care ei au cea mai firească reacție cu putință: dezinteresul. Un dezinteres de protecție. Nu îi mai interesează această lumea urâtă. De ce nu s-a petrecut oare acest fenomen și acum 15–20 de ani, când societatea nu oferea mult mai mult din bugetul ei de senin și speranță? Fiindcă, opinez eu, lumea nu se umpluse încă, atunci, de indiferența distracției fără zăbavă: smartphone-ul, tableta, internetul. Care produc divertisment non-stop și le dau iluzia de a fi măcar parțial la adăpost de tot urâtul din lume. Acum bunătatea se simulează cu sms pentru o donație de sânge din grupa AB negativ, implicarea socială înseamnă un like pe Facebook, dar rezistența la cititul unui text important ține maximum 20 de rânduri de pe ecranul unui telefon cu talie de manechin.
Dincolo însă de tot acest amurg al responsabilității se află singurul, din fericire, cel mai important lucru: libertatea de a fi cum vrei tu!