Cu vreo două-trei săptămâni în urmă, în fluxul enervant al știrilor ce aleargă bezmetice pe platformele digitalizate, una a generat emoții dintre cele mai puternice: Nicio universitate din România nu se mai găsește în primele 1000 de universități ale lumii! Mirare – nu atât filosofică, ci mai ales prostească – revoltă, crize isterice din toate părțile și prea puține analize cu adevărat serioase.

A întreba astăzi de ce în România nicio universitate nu mai face parte din eșalonul primelor 1000 de pe întreaga planetă, dovedește, după caz, fie naivitate, fie prostie, fie pur și simplu ticăloșie. Celor naivi nu le pot reproșa nimic. Ei încă mai cred că establishment-ul nostru politic chiar a avut vreodată, în ultimii 30-35 de ani, preocupări serioase legate de modul în care ar trebui să se organizeze și să funcționeze sistemul național de învățământ superior din România. De proști nu aș vrea să vorbesc. Sunt atât de mulți cei strecurați în instituțiile cu rol determinant în păstorirea rețelei universitare românești, încât numai prin numărul lor, ei – proștii – reprezintă un pericol nu numai pentru școala superioară din această țară, ci și pentru însăși siguranța statului. M-aș referi mai degrabă la ticăloși. Ei sunt, de fapt, problema.

Prin funcțiile politice sau administrative pe care le-au deținut de-a lungul timpului și pe care continuă să le dețină, ticăloșii au făcut posibil dezastrul în care a ajuns sistemul național de învățământ superior din România. Puzderia de universități particulare – în care se face orice, numai carte, nu! – numărul exagerat de universități publice (de stat), înființate în localități care nu au niciun fel de perspective economice, sociale sau culturale, „reformarea” și „re-reformarea” continuă a sistemului de învățământ superior, în ultimii 30 și ceva de ani, prin luarea unor măsuri dedicate clienților politici, avizi după o carieră universitară la care, într-o lume normală, nu ar fi avut curajul nici măcar să viseze, masificarea învățământului superior – mergând până la banalizarea batjocoritoare a titlului de doctor în științe – la care se adaugă subfinanțarea sau sub-bugetarea odioasă a școlii superioare, reprezintă numai o parte din cauzele prăbușirii universităților din această țară. Și toate acestea sunt imputabile ticăloșilor care, de vreo trei decenii, pendulează între o funcție politică sau administrativă și una didactică, „încropită” pentru ei – și numai pentru ei! – în vreun stabiliment universitar de care nu a auzit nimeni.

La cele de mai sus, se adaugă plaga politizării sistemului universitar de stat din România. Astăzi, în funcție de cine se găsește la cârma vreunei școli publice superioare, vorbim despre universități pesediste sau peneliste. Aștept moda universităților useriste, auriste și – de ce nu? – șoșociste sau udemeriste. Atâta timp cât instituțiile publice de învățământ superior de pe aceste meleaguri vor continua să îmbrace forma unor fiefuri de partid, fiind conduse de oameni cu o puternică marcă politică – situație pe care o întâlnim și la nivelul unor instituții cu rol major în evaluarea și finanțarea universităților din această țară, precum A.R.A.C.I.S (Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Superior) sau U.E.F.I.S.C.D.I. (Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovării) – nimic din actuala stare a lucrurilor nu se va schimba. Cine să depolitizeze sistemul național de învățământ superior din România, atâta timp cât acest sistem pune la dispoziția politicienilor noștri, indiferent de partidul din care ei fac parte, oportunități financiare și de carieră, un bazin de susținători și posibilitatea de a-i răsplăti pe „menestrelii adulatori” cu un post călduț în vreo catedră, cu o bursă oricând binevenită sau cu un proiect de pe urma căruia „cărturarii de curte” pot duce o viață cât de cât tihnită.

Imaginați-vă un sistem universitar perfect depolitizat. O cumplită spaimă pentru mulți dintre rectorii și decanii lumii noastre universitare! O lume în care nu ar trebui să fii rector, decan, director de departament, membru în senatul sau în consiliul de administrație al vreunei universități, într-un consiliu al vreunei facultăți sau al vreunui departament, atunci când și atâta timp cât deții un mandat de parlamentar, de ministru sau de conducător ale vreunei agenții guvernamentale cu competențe în evaluarea sau finanțarea instituțiilor de învățământ superior. Ruptura mediului academic de pestilențiala noastră lume politică ar fi primul pas spre însănătoșirea universităților noastre. Limitarea numărului de mandate executive, obținute în structurile de conducere ale instituțiilor de învățământ superior, ar putea fi un al doilea pas. Iar renunțarea la cultivarea formei în detrimentul fondului, poate constitui un al treilea pas. În această privință, așa cum am mai spus-o și altădată, ridicolul este sublim: în universitățile mioritice se scrie mai ales mult, dar nu ca urmare a unei cercetări asumate, coerente și țintite, ci mai ales în scopul de a publica în reviste cotate la nivel internațional, indiferent dacă apariția unor astfel de „creații științifice” în astfel de reviste, pretinde sau nu plata prealabilă a unui preț, după un model care îmi pare a fi comparabil cu tranzacțiile de lupanar. Nu în ultimul rând, avem nevoie de o finanțare a sistemului public de învățământ superior, după criterii clare, rezonabile și predictibile și de o autonomie universitară definită cu acuratețe de lege, care să stimuleze decizia managerială responsabilă, transparența în gestiunea patrimoniilor și a bugetelor instituțiilor de învățământ superior, disciplina în desfășurarea proceselor educaționale și o veritabilă cultură a calității. Dacă toate acestea nu vor fi făcute, s-ar putea ca nu peste mult timp, să aflăm că din deșertul universităților noastre, nicio instituție nu se va mai găsi nici măcar între primele două sau trei mii de universități ale lumii.