Operațiunea specială declanșată acum un an de Federația Rusă pe teritoriul Ucrainei avea ca scop declarat denazificarea țării și eliberarea populației torturate de sub dominația „regimului de la Kiev”. Cum se știe deja, Moscova aștepta ca în câteva zile totul să fie rezolvat, iar trupele sale să mărșăluiască victorioase pe străzile Kievului. „La un an de la începerea operațiunii militare speciale, ne așteptam ca președintele Federației Ruse să viziteze orașul rus Kyiv, nu președintele Statelor Unite”, se arăta într-o postare pe Telegram. Și totuși, luni 20 februarie, președintele Biden a efectuat o vizită surpriză la Kyiv, demonstrând susținerea continuă și necondiționată a Washington-ului pentru eforturile poporului ucrainean. Aceasta va fi urmată de un discurs programat la Varșovia pentru marți, 21 februarie, și o întrevedere cu liderii formatului „București 9”, miercuri, 22 februarie, menită să dea asigurări țărilor din frontul estic asupra faptului că umbrela lor de securitate funcționează și că nimeni nu va fi lăsat în pericol.

A trecut, totuși, un an de când Rusia a atacat, în toiul nopții, teritoriul ucrainean. Aproape la aceeași oră (fatidică), 5.00 dimineața, la care, acum aproape 70 de ani, ataca Budapesta premierului Nagy Imre. Atunci, Ungaria anunțase intenția de a părăsi Tratatul de la Varșovia și solicita trupelor sovietice să părăsească teritoriul național. Acum premierul Orbán este cel mai fidel susținător al politicii ruse, „calul troian al Rusiei”, cu riscul de a transforma proiectul Visegrad-4 într-un „pacient în comă” (cf. Petr Fiala, premierul Cehiei). Întrebarea care cutreieră flancul estic al NATO este tocmai legată de Viktor Orban, care urmează a da ochii cu omologii săi situați de partea opusă a conflictului. Lumea politică nu a uitat încă privirea goală de orice idei a premierului maghiar aflat la summit-ul Consiliului European de luna aceasta, summit care l-a avut drept oaspete pe Vladimir Zelenski.

Dincolo de orice impresionisme, se impune să amintim faptul că „operațiunea specială” nu a început propriu-zis în februarie 2022, ci cu mulți ani înainte. Îndelunga străduință a ucrainenilor de a-și obține independența față de lumea politică rusă și a-și consolida statul național modern a început cu referendumul din noiembrie 1991, a continuat cu acordul președintelui Kravciuc, semnat la Bialovezha și reiterat cu numeroase ocazii următoare. Atunci, în decembrie 1991, liderii Rusiei, Ucrainei și Belarus-ului agreau dezmembrarea URSS, „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”, după cum declară necontenit președintele Putin. Neuitată trebuie să rămână „Revoluția portocalie” și tentativa de asasinare a președintelui Viktor Iușcenko prin otrăvire, în toamna anului 2004; apoi repetatele hărțuieli ale clasei politice spre a descompune alianța Iușcenko-Timoșenko, respectiv refuzul președintelui pro-rus Viktor Ianukovici de a plasa Ucraina pe traiectoria europeană cu ocazia summit-ului de la Vilnius, din noiembrie 2013. Reacția a fost pe măsură, societatea civilă ieșind în stradă spre a crea cunoscutul Maidan din Kyiv, un soi de Piața Universității din București, dar mai coerentă și mai bine organizată în jurul unei agende politice. Tot așa cum camarila lui Ion Iliescu declama atunci că Occidentul a organizat răzmerița unor elemente negative, degradate ale societății românești, comuniștii lui Ianukovici au desconsiderat, au umilit, spre a trece apoi la bastoane, gaze lacrimogene și crimă. Și, cum ne-a învățat istoria (cel puțin regională), atunci când paiața politică s-a temut ori a rămas fără plaja de securitate confortabilă, a fugit și s-a adăpostit în pântecele Maicii Rusii. Aceasta e procedura de lucru, acestea sunt limitele de înțelegere și explicare a lumii politice. „Băieții răi” refuză să mai asculte omul de paie, acesta e evacuat și Tatăl protector, Marele Frate, vecinul responsabil vine să restabilească ordinea. Cum imaginarul politic e suficient de limitat în lumea est-europeană, oficialii de la Moscova, precum și cei îndatorați lor vor aștepta, în februarie 2022, ca elicopterele americane să-l evacueze pe Vladimir Zelenski pregătind astfel terenul pentru preluarea teritoriului ucrainean „înapoi” la Maica Rusie. Ar fi confirmat regula și ar fi dat legitimitate tuturor politrucilor. Dar Zelenski anunțase deja în urmă cu mai bine de jumătate de an că Ucraina se pregătește să recupereze Crimeea și teritoriile sale estice. „Vreau muniție, nu excursie” — avea să devină replica de neiertat, de neuitat, replica ce a schimbat planuri geostrategice, destine, istorii. Falsul referendum desfășurat în 2014 în peninsula de la Marea Neagră dăduse câștig de cauză anexării acesteia de către Moscova, reiterând același manual de intervenție internațională care aproape că anexase întreaga Europă la proiectul comunist, în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial. Îl vom vedea reaplicat în 2022, în patru regiuni din sudul și estul Ucrainei, dar cu atât de puțină convingere, încât nici propaganda rusă nu s-a zdrobit să facă mare caz de contradicția evidentă.

„Când ne veți ataca, ne veți vedea fețele, nu spatele!”

O altă replică neașteptată în contextul conformismului aparatcki-cilor rusi, confruntați pentru prima dată cu schimbarea de scenariu. Președintele Zelenski nu înțelegea să fugă, ci să stea în țară, în ciuda tuturor riscurilor, și să coordoneze lupta pentru independență; armata urma să lupte, în loc să se închine în fața Marelui Frate; în ciuda multiplelor tentative, Zelenski nu este trădat din interior, reușește să supraviețuiască mai multor tentative ruse de asasinat și pornește o campanie media internațională cum nu fusese niciodată descrisă în manualele Kremlin-ului. În locul unei propagande ideologice, cum erau obișnuiți putiniștii din Rusia și de pretutindeni, s-a auzit o promovare națională a unei țări care își apăra locul pe harta lumii. În locul soluțiilor conformiste și confortabile, în care politicienii se oferă, se vând, defectează și probează, astfel, machiavellic faptul că nu există principii sau valori în politică, artizanii strategiei ruse se văd în fața unui roman scris sub ochii lor într-o limbă total străină. Întreaga poveste romantică despre frăția celor două popoare pălea acum în fața incompetenței „lingvistice” a rușilor de a înțelege atitudinea și mesajele ucrainene. Și atunci au scos de la naftalină eternul lor mit al Marelui Război patriotic, eterna opoziție față de tot ce nu e rus, deci e nazist. Denazificarea devine peste noapte stindardul unei lupte false, draperia neputinței și a paraliziei strategice. Dincolo de tehnologia militară, de numărul de tancuri, soldați sau generali, eticheta de mucava ar fi trebuit să mobilizeze societatea rusă și să reactiveze vechi deprinderi și automatisme. Reforma educațională și propaganda moscovită lucraseră pentru a pregăti asemenea demonstrații și, iată, sosise momentul. În plan extern, paralizaseră vigilența principalelor state occidentale care credeau încă în forța armatei ruse, în narațiunile vândute cu mare abilitate despre capabilități și organizare și disciplină. Dovada fusese tocmai neintervenția în Georgia (2008) și nici chiar în Ucraina (2014). Se știa că Rusia pregătește invadarea Ucrainei, nu se știa nici că armata rusă nu avea măcar motivația, spre a nu mai vorbi despre strategiile persuasive în direcția luptei; nu se credea nici că ucrainenii vor intra în luptă fără rezerve. Și aici aflăm un alt lucru, poate surprinzător, al erei informației: suntem atât de mult supușii propagandei, încât nu mai căutăm realitatea; zilnic, prejudecățile, conformismele, lașitatea personală și, de ce nu, ignoranța înving în lupta directă cu viața însăși.

Prin decizia de a rămâne în Kyiv, Vladimir Zelenski a dat câteva lecții usturătoare lumii așa-zis moderne: eroismul nu e un fapt trecut, nici prăfuit în epopeile homerice, el putând fi activat în situațiile limită ale națiunilor „tinere”; Ucraina este pe hartă chiar mai prezentă decât multe țări în care pseudo-politicienii îi pun la îndoială legitimitatea, supuși fiind directivelor venite din străinătate, cu toată fala lor patriotică; ucrainenii există ca națiune și s-au întărit în țesătura intimă a societății lor tocmai trecând prin focurile luptei militare. Acum un an, lumea nu auzise nici de Bucea, nici de Irpin, de Soledar, Bahmut, Popasna, Lisichansk, Severodonetsk, poate nici de Melitopol sau Zaporojie. Acum un an președintele Macron accepta umilința de a sta la o masă de șase metri pentru a înghiți o propagandă toxică despre Rusia iubitoare de pace care nu avea niciun fel de intenție să pornească războiul. Nici acum nu a înțeles pe deplin că Rusia nu poate fi învinsă fără a fi înfrântă, că în mentalul politic rusesc imperiul nu poate fi învins și că doar descompunând această mantră poate fi obținută și victoria militară, și modernizarea Federației Ruse. De aici recentul duel diplomatic al președintelui Macron cu premierul polonez Morawiecki, având ca temă compararea lui Stalin cu Hitler. Nici cancelarul german nu se dă convins cu una, cu două, deși Germania, dincolo de gaze ieftine, are o istorie deloc măgulitoare în vastele întinderi rusești. Să reținem, de aici, că nici înfrângerea lui Napoleon, nici destinul lui Hitler nu au devenit lecții pentru liderii occidentali; că presiunea de a mai obține voturi contra energie ieftină le subminează complet proiectele pe termen mediu și lung, demonstrând, dacă mai era cazul, că lumea europeană de azi este într-o mare criză: nu de gaze, nici de arme, ci de lideri puternici, vizionari, înțelepți. Iar fără aceștia, istoria râde de noi și ne pierde prin labirintul unor cauze mici, trecătoare și chiar detestabile.

Dacă Statele Unite și Marea Britanie sunt, din nou, chemate și așteptate să salveze Europa de ea însăși, denazificarea trebuie realizată în această Europă bolnavă. Nazismul, ca ambiție de a ocupa, asimila tot ce se poate și a distruge restul, încă nu a plecat din Europa; bucuria de a ucide, de a umili, de a călca pe cadavre, bucurie pe care o vedem zilnic în jurul nostru, precum și în orizontul politic european, spune multe despre profilul politic al acestor societăți. Mai mult decât oriunde, cărțile se dau pe față în problema aprovizionării cu muniție și armament. Războiul are deja un an de când numără miile de victime și sutele de mii de refugiați, astfel că nu e o surpriză pentru nimeni. Liderii politici gândesc în avans și pregătesc soluții. Ceilalți, cei supuși și pseudo-suverani, se ascund sub pretexte și detalii fără relevanță. Un înalt oficial ucrainean declara pentru CNN: „Aveam nevoie de ajutor ieri și ni se promite pentru mâine. Diferența între ieri și mâine o dau viețile oamenilor noștri”.

Suntem în plin război. Unii rămân și își afirmă o identitate, ceilalți scormonesc pe sub podea acomodări călduțe. Naivitatea de a crede că azi, într-o lume interdependentă, un conflict poate fi strict localizat susține fie impostura unor lideri, fie supunerea lor față de alte puteri. Dacă am învățat ceva în acest an a fost tocmai faptul că în fața morții nu mai există jumătăți de măsură, ci o opțiune fermă, de o parte sau de alta. Premierii Fiala, Moraviecki si Jensa (Cehia, Polonia, Slovenia) au ajuns primii la Kyiv pentru a oferi suport și cooperare. Li s-au alăturat, în timp scurt, Țările Baltice, Slovacia și Țările Scandinave. Statele Unite au oferit, până acum, un ajutor de peste 30 miliarde de dolari în armament, muniție și training-uri. Finlanda și Suedia și-au depășit reținerile istorice și au pășit spre NATO. Am aflat despre arme neștiute până acum de civili și despre capabilități ale diferitelor state, altfel tăcute. Turcia s-a autodepășit oferind nu doar dronele ce au destrămat o suită de tancuri și blindate lungă de kilometri buni la nord de Kyiv, ci găzduind discuții, implicându-se activ, reafirmându-și puterea politică.

Pretinsa denazificare ne-a supus unui test identitar banal și ne-a separat, în cea mai pură tradiție nazistă, în două tabere. Acum, „după un an, Kyiv-ul rezistă, Ucraina rezistă”, sublinia, ieri, președintele Biden. Partide opuse în politica internă americană votează la unison protejarea Ucrainei, devenită acum cuvânt-cheie pentru libertate. Partide pretins reformiste au agende pro-ruse. Și reînvățăm sloganul: „Cine nu e cu noi e împotriva noastră” în viața de fiecare zi, în familii, în cercul de prieteni. „Operațiunea specială de denazificare” practic ne-a deconstruit perdelele de fum, păcăleala politică și auto-admirativă, împingându-ne în războiul fiecăruia cu el însuși și cu reziliența în fața crimei generalizate. Costul imediat îl plătește Ucraina, dar, pe termen lung, denazificarea propusă de Kremlin va fi imputată tuturor pentru credulitate politică și servilism. Ucraina, cu baia ei de sânge, e doar un pretext la scara istoriei — miza e una identitară.