Cu miliardarii în dolari Donald Trump pentru republicani (Trump a fost cândva democrat!) şi Michael Bloomberg pentru democraţi (Bloomberg a fost cândva republican!), candidaţi cu şanse în acest an la preşedinţia americană, presupusa mare democraţie americană îşi arată insolent conţinutul oligarhic, plutocratic.
Alegătorii americani sunt cumpăraţi cu publicitate agresivă de sute de milioane de dolari, de miliarde. Bernie Sanders, singurul candidat cu un program social, economic şi politic complet, social-democrat comparabil cu social-democraţii din ţările nordice europene de la finele secolului XX, e diabolizat, batjocorit („Crazy Bernie”) de media prostituată („presstitute” — Paul Craig Roberts) întreţinută de Trump, Bloomberg şi de comparşii lor oligarhi, miliardari şi ei.
Mai e SUA o democraţie, aşa cum se pretinde urbi et orbi în tot momentul? Îşi mai pot revendica americanii, cu toată civilizaţia lor materială, cu universităţile lor, ascendenţa democratică ateniană? Sau, cu o armată răspândită pe toate continentele, în toate mările şi oceanele, şi cu o jurisdicţie extrateritorială fără precedent (inclusiv în România), e chiar o Spartă pur militară, o oligarhie, o plutocraţie şi, la orizont, o tiranie, o monstruoasă dictatură a banului? Singura democraţie încă funcţională pare a fi cea din Regatul Unit, cu al său remarcabil prim-ministru Boris Johnson, omul care a reuşit să dea de pământ cu oligarhia britanică şi UE, interesată doar de afacerile ei, şi să încheie Brexit-ul, conformându-se votului popular de acum trei ani.
Democraţia franceză se descompune înspăimântător sub ochii noştri. Moneda euro, UE, preşedintele Emmanuel Macron şi majoritatea sa LREM (un USR deşănţat majoritar) sunt, în această ordine, contributorii principali la dezastrul democraţiei în Franţa. Germania şi democraţia sunt un subiect distinct, foarte complicat. Statutul prea îndelungat de protectorat american (ca şi în cazul Japoniei sau al Coreei de Sud), după epoca lui Hitler, care numai democraţie nu a fost, în ciuda pretinsului său „naţional-socialism”, şi preluarea, după 2007, de către Germania a conducerii imperiale a UE fac din această mare şi respectată naţiune un caz foarte special. De altfel, după plecarea Marii Britanii din UE, putem, foarte probabil, vorbi de democraţie doar în Germania, dar nu şi în UE, controlată discreţionar de Germania, mai ales prin moneda euro (observaţia îi aparţine lui Emmanuel Todd, un mare intelectual francez adus la disperare de starea actuală a Franţei).
Care este situaţia în România din perspectiva funcţionării democraţiei? O descrie foarte bine pe scurt Andrei Marga, fost ministru în câteva rânduri şi fost rector al Universităţii „Babeş-Bolyai”: „Vedem bine că preocuparea majoră pentru bugetul României a preşedintelui a fost să asigure buget cât mai mare pentru serviciile secrete şi Cotroceni. Situaţia este deja grotescă — România are mai mulţi generali decât armata americană, serviciile secrete au un buget mai mare decât cel al serviciilor omoloage din Franţa, iar la Cotroceni stă proţăpit un aparat sterp, care nu propune ceva în interes general, dar împiedică acum democratizarea” (Andrei Marga, „Ieşirea din nepăsare”, cotidianul.ro, 15 februarie 2020).
Care e legătura Partidului Naţional Liberal şi a noului/vechiului preşedinte Klaus Iohannis cu cultura română? Cea mai bună ilustrare s-a arătat zilele acestea prin Irina Rimes, cântăreaţă, desemnată de ministrul Culturii ambasadoare a lui Brâncuşi: „Eu sunt mai mainstream. De mică am ştiut de Coloana Infinitului şi m-a fascinat. Am fost la Târgu Jiu, am vizitat unele dintre lucrările domnului sculptor. […] N-am avut mereu tangenţă foarte mare cu cultura, cu cultura ne-contemporană, pentru că am fost şi eu copil, am crescut la ţară. În momentul când am început să-l descopăr pe Brâncuşi, m-au fascinat lucrările lui că nu reprezentau neapărat cum se numesc. Se numeşte Poarta Sărutului, dar parcă nu înţelegeam de ce se numeşte aşa. […] Mâine, după ce trece febra, vom vorbi şi noi despre lucruri relevante, cum ar fi evenimentul de pe 19 februarie, la Muzeul Naţional de Artă. Noapte bună” (extrase din postările artistei pe contul său de Facebook, apărute în presă). Iată de ce vor fi votaţi liberalii de o largă majoritate de români „mai mainstream” şi nu va mai fi nevoie să se ocupe tot STS-ul, ca până acum.
Dar cea mai odioasă faţă a noii democraţii iohanniste e dată de arestarea dr. Mircea Beuran, după o delaţiune deja clasică pentru DNA, fără niciun flagrant sau vreo probă materială cunoscută, aparent o banală cauză civilă. România din noul mandat Iohannis e şocată. Poate fi o opţiune raţională înlocuirea unei corupţii endemice (explicabile istoric) din lumea medicală cu noile bestii globaliste chitite să vândă sistemul medical românesc, cu tot cu medicina de urgenţă, capitalului străin fără chip? Pot fi înlocuiţi Mircea Beuran şi colegii săi, unii deja inculpaţi sau chiar arestaţi, cu dubiosul Vlad Voiculescu, „băiatul securistului de la Viena”, fost ministru al Sănătăţii în guvernul „nepotului” Dacian Cioloş şi candidat impostor şi obraznic la primăria Bucureştiului? Sau cu Emanuel Ungureanu, deputat USR, fost brancardier, specializat în plângeri penale în lumea medicală? Triumful securismului în al doilea mandat Iohannis (de fapt, al patrulea mandat Băsescu!) e la vedere.
Cele trei luni ale guvernului ultraminoritar Ludovic Orban, împins cu forţa la Palatul Victoria de Klaus Iohannis, de serviciile secrete (prin „dronele” din Parlament), după trei ani cu Liviu Dragnea şi Viorica Dăncilă, ne arată în România un dezastru „democratic” deplin realizat. Nu cunosc pe nimeni care să creadă că ăsta e drumul cel bun pentru România. Şi cu atât mai puţin să creadă în făclia democraţiei pe care ar purta-o Partidul Naţional Liberal sub conducerea lui Klaus Iohannis, preşedinte-prim-ministru-dictator ventriloc de operetă, după căderea explicabilă a Partidului Social Democrat.