Am scris de mai multe ori că democrația este o mantie grea și că, mai presus de lapte și miere, turma preferă protecția unui tătic aparent puternic. Nu contează în ce măsură acesta mimează puterea, nu contează nici protecția pe care e pregătit și doritor să o ofere, contează iluzia de securitate și liniște, cumpărată, evident, la suprapreț. S-a întâmplat așa pretutindeni și în toate timpurile, se petrece și azi, în ciuda accesului la informație, educație sau comparație. Toate acestea presupun rațiune, efortul de a gândi, „curajul” de a-ți înfrâna teama inconștientă în fața argumentelor propriei cunoașteri. Președinta Maia Sandu sublinia, zilele acestea, ideea că nicio țară care a aderat la UE nu a devenit, prin aceasta, mai săracă sau mai problematică. Vedem între demonstranții eurosceptici părinți de copii realizați în statele UE, oameni care au fost de multe ori „prin Occidentul muced” și au venit cu tolba plină de povești și admirație. Cu toate acestea, teama de renunțare la disconfortul obișnuit în favoarea unei posibile reforme a rămas considerabil de mare pentru a scoate mulțimea în stradă sau, acolo unde e cazul, pentru a motiva clasa politică să rămână prizoniera tehnicilor tradiționale de coerciție. Fără a privi prea departe, căci nu ne-ar ajunge toate paginile ziarului, vom spune câteva nume de țări: Georgia, Turcia, Bulgaria, Serbia, Bosnia-Herțegovina. Gustul puterii ca și deliciile protecționismului inhibă dreapta rațiune și coagulează reacții lipsite de orice logică a timpului nostru. A dori binele devine semn de trădare, iar a servi un trecut sumbru și auster, o dovadă de patriotism. Secole de luptă pentru libertate și dialog riscă să fie, azi, îngropate sub pornirile autoritariste, populiste sau chiar extremiste ale mohicanilor veseli ce stau cu un ochi în buzunar și cu unul la magia puterii care îi ține în viața politică. Iar uneori se petrec atât de multe evenimente majore în intervalul unei săptămâni, încât trebuie să le acordăm atenție, chiar în defavoarea unei prezentări detaliate a unui caz în parte. Așa va fi și acum.

Georgia

            Faptul că populația Georgiei mărșăluiește de luni bune pentru salvarea democrației din țară e cunoscut de toată lumea. În fiecare seară și, mai ales, în fiecare weekend, vedem mii de demonstranți purtând steagurile Georgiei și UE în contra-„visului georgian”. Mai exact, în 27 octombrie 2024 au avut loc alegeri parlamentare câștigate de partidul Visul Georgian, de orientare pro-rusă. Opoziția și agențiile de monitorizare susțin că alegerile au fost fraudate, dar nu au putut fi anulate/reluate din cauză că justiția nu mai e, de multă vreme, independentă. De atunci, totul s-a mutat în stradă. La început, puterea îi întâmpina pe demonstranți cu bastoane de cauciuc și tunuri cu apă. Văzând că mulțimea creștea de la o săptămână la alta, au instalat camere de supraveghere și recunoaștere facială pe străzile din Tbilisi, apoi au filmat descinderi la domiciliile unor protestatari și, respectiv, amenințările primite de aceștia. În paralel, premierul Ikrali Konakhidze a anunțat, în 28 noiembrie, printr-un déjà vu în regiune, întreruperea, până în 2028, a negocierilor cu Bruxelles-ul pentru deschiderea procedurilor de aderare. Desigur, puterea aștepta un Maidan, mai cu seamă că toate sondajele ultimilor ani dădeau un suport popular de peste 80% pentru aderare, iar proiectul acestui pas este înscris în Constituție. Maidan nu a fost, dar manifestațiile masive au ținut prima pagină a informațiilor din zonă. Și atunci, puterea a decis să amendeze manifestanții, cu sume care au crescut exponențial, azi fiind de 5.000 de laris (1.850 de dolari, în contextul unui salariu mediu de 750 de dolari pe lună) sau 15 zile de detenție. Ministrul de interne susține că amenzile sunt aplicate doar atunci când manifestațiile blochează drumurile publice, dar se știe că participanții la demonstrații sunt atât de numeroși, încât e imposibil să nu fie drumurile pline. Despre libertatea de asociere și expresie, nu spune nimic. Ca urmare, s-a extins practica atacării în justiție a acestor amenzi, încărcând instanțele atât de mult, încât se amână sau chiar anulează obligația de plată.

Re-democratizarea țării pare a fi misiune aproape imposibilă, însă georgienii știu foarte bine care e alternativa, iar după atâtea decenii de luptă anti-totalitară sunt hotărâți să continue.

Turcia

            Exercițiul electoral este un test greoi pentru liderii autoritari sau pentru cei care, după deținerea îndelungată a puterii, se văd în pragul pierderii acesteia ca urmare a constrângerilor legislative. Dacă nu pot modifica legea fundamentală, atunci se întorc împotriva potențialilor contra-candidați, cu precădere împotriva celui mai bine clasat, de regulă un lider moral al opoziției. În Turcia, după scandalul Güllen din 2016, puterea de la Ankara a arestat mii de opozanți, acuzați de complot împotriva ordinii de stat. Și totuși, în pregătirea alegerilor prezidențiale programate pentru 2028 au apărut noi nume, unele implicate și în precedentele alegeri prezidențiale. Cel mai răsunător este cel al lui Ekrem Imamoglu, primar al Istanbulului. Zilele trecute au avut loc un fel de alegeri primare în partidul CHP (Partidul Republican al Poporului), menite să-l desemneze pe viitorul candidat la președinție. Chiar dacă Regep Erdogan nu mai poate candida legal, susținerea de care se bucură Imamoglu l-a pus în stare de alertă. Fost primar de sector, apoi de oraș, demis prin anularea alegerilor, atacat cu pietre și reales cu și mai multe voturi, Imamoglu este, acum, arestat și riscă o condamnare severă pentru infracțiunile care i se impută: corupție, spălare de bani, susținerea unor organizații teroriste (PKK — Partidul Muncitorilor din Kurdistan), luare de mită, trucare de licitații. În timp ce apărarea susține că totul este contrafăcut, Universitatea din Istanbul e gata să dea lovitura de grație anulându-i diploma de licență — condiție obligatorie pentru candidatura prezidențială. Deși arestat preventiv, a fost votat — în alegerile primare — de peste 15 milioane de persoane, dintre care doar 1,6 milioane sunt membrii ai partidului CHP, restul fiind oameni care au vrut să-și exprime susținerea. Ca urmare, au apărut și manifestațiile publice în 55 din 81 de provincii ale Turciei și, evident, reacția forțelor de ordine: gaze lacrimogene, gaz cu piper, gloanțe de cauciuc, arestări. Conform legislației, Imamoglu va putea candida și va putea fi votat chiar aflat în arest, dar dacă va apărea sentința definitivă, opoziția va trebui să nominalizeze altă persoană. De la preluarea puterii, AKP-ul, partidul președintelui Erdogan, a deviat de la politica sa reformistă spre atitudini autoritariste, spre modificarea formei de guvernare din parlamentară în prezidențială și s-a remarcat prin numeroase măsuri de contracarare a contestațiilor. Mai sunt doi ani până la alegeri, dar deja dușmanul desemnat trebuia scos din joc.

Bulgaria

            Țara vecină, mult încercată de crize guvernamentale și de seria nesfârșită de alegeri anticipate, are ca obiectiv imediat aderarea la zona euro începând cu 1 ianuarie 2026. Considerată a fi un partener tradițional al Rusiei, precum și cel mai sărac stat al UE, Bulgaria încearcă să schimbe deopotrivă imaginea publică și realitatea din țară. Prin Acordul de aderare la UE, Bulgaria (ca și România, de altfel) s-a angajat să adopte moneda unică de îndată ce situația economică din țară o va permite. Dar instabilitatea, precum și dificultatea de a constitui o majoritate a populației care să susțină moneda europeană au amânat momentul până la abandon. Însă noua putere, aleasă în urma anticipatelor din octombrie trecut, a declarat că aderarea la euro este o prioritate națională. Vom spune că e nevoie de îndeplinirea unor criterii de convergență, timp de doi ani, precum și de participarea multianuală la Mecanismul de Schimb, timp în care se cere armonizarea legislației naționale cu cea comunitară. În ciuda problemelor politice fără sfârșit, Bulgaria pare a fi trecut peste toate acestea și, cu o țintă de deficit 3% la finalul anului în curs, speră să finalizeze procedura de aderare. Dincolo de avantajele economice evidente și (aproape) imediate, partidele naționaliste Renașterea și, respectiv, Vazrazhdane au scos oamenii în stradă încercând să blocheze procesul. Ideea centrală este teama de explozia prețurilor și, corelativ, apărarea monedei naționale. Ca urmare, liderii naționaliști cer organizarea unui referendum, amenințând cu blocarea activității legislativului. Luna trecută, suporterii lor au atacat cu cocktailuri Molotov, cu vopsea și pietre în sediul Băncii Naționale, precum și în cel al Comisiei Europene din Sofia, incendiind, în cele din urmă, porțile de acces. Întregul efort al economiștilor și al mediului de afaceri este, acum, pus sub presiune de către manifestanții pro-stagnare, auto-intitulați patrioți.

Serbia și Bosnia-Herțegovina

            Suntem forțați de realitate să privim aceste două țări la unison, pentru că primejdia balcanică vine din posibila lor con-federare. Pentru început să spunem că protestul imițiat în noiembrie anul trecut, ca urmare a tragediei din gara Novi Sad (tragedie care, săptămâna aceasta, a mai înregistrat o victimă), a crescut în intensitate și determinare, ajungând în 16 martie să adune cel mai mare număr de contestatari din istoria țării. Protestatarii au venit și pe jos, trenurile fiind oprite oficial. Forțele de ordine sunt acuzate că au folosit tunuri sonice și alte instrumente de tristă amintire. Problemelor de până acum li se adaugă avizul dat de guvernul de la Belgrad pentru transformarea unui sediu al armatei naționale, bombardat de NATO în anii ’90, într-un hotel de lux, finanțat de o companie a ginerelui președintelui Trump, Jared Kushner.

În paralel cu toate aceste convulsii sociale, dincolo de frontiera vestică, Milorad Dodik provoacă istoria. Cunoscut suporter al lui Vladimir Putin, refuză să respecte prevederile Acordurilor de la Dayton prin care comunitatea internațională a oprit războiul sângeros din Bosnia. Acolo se constituiau două entități, Federația Croato-Musulmană și, respectiv, Republika Srpska, cu drepturi și libertăți strict definite, respectiv cu instituții federale, menite să asigure guvernarea întregii entități politice. În timp ce Dodik, actualmente președinte al Srpska, declară că se opune modificărilor aduse de Înaltul Reprezentant UE la textul Acordurilor Dayton, el a inițiat demersuri pentru desprinderea rzepublicii din federație și intrarea într-o con-federație cu Serbia (nu știm dacă Vučić și-a dat acordul); refacerea armatei proprii a Republicii Srpska și mutarea capitalei din prea tolerantul Sarajevo în Banja Luka. Desigur, programul lui este complet neconstituțional, dar este reacția la decizia de condamnare la un an de închisoare și șase ani interdicția de a ocupa funcția de președinte al Republicii Srpska, decizie pronunțata de instanțele federației Bosnia-Herțegovina în 26 februarie, pentru repetate încălcări ale Acordurilor Dayton. Chiar urmare a ordinului de arestare primit de Dodik și încă doi înalți oficiali, el a promulgat o lege prin care nu se recunoaște activitatea Curții, a Procuraturii și a Agenției Naționale de Investigații. Evident, toate au fost declarate neconstituționale, la nivel federal.

Într-o scrisoare semnată de 28 de euro-parlamentari, i se cere doamnei Kaja Kallas, Înalt Reprezentant UE pentru Politică Externă, sancționarea lui Dodik, devenit o „amenințare la suveranitatea și integritatea teritorială a Bosniei-Herțegovina”. Ondrej Kolar, europarlamentar ceh, a avertizat că s-ar putea să fie din nou nevoie de forțe de menținere a păcii în Bosnia. Tineke Strik, inițiatorul dezbaterii a avertizat: „Dodik nu acționează spre binele cetățenilor. El este marioneta lui Putin în Balcani, gata să îndeplinească orice ordine venite de la Moscova chiar și cu prețul războiului”. Deocamdată Parlamentul European a exprimat doar o condamnare a acțiunilor lui Dodik, în timp ce el anunța „cu mândrie, sosirea la Banja Luka a 300 de oameni din forțele maghiare anti-tero, conform unei înțelegeri convenite cu Viktor Orbán. În paralel, Croația, Albania și Kosovo au semnat un acord de cooperare la nivel de intelligence și de susținere a proceselor de aderare UE a Albaniei și Kosovo. Față de aceste re-așezări/re-calibrări de forțe din Balcani, președintele Vučić nu a mai găsit altă replică decât că totul este o amenințare la adresa Serbiei. Și nici nu a greșit prea mult, cu toate că nu e clar dacă el va mai putea opri rostogolirea nefastă a evenimentelor. Este clar că Dodik va dori să profite de manifestările din Serbia, cu toate că acolo nu s-a cerut demiterea președintelui Vučić. Dar, în vâltoarea evenimentelor, se trece deseori peste „detalii”.

Și nu sunt doar aceste țări, revolte și teme nesoluționate de decenii. România, Slovacia, Ungaria, Austria pot oferi prea numeroase alte exemple de criză cu rădăcini într-un trecut nedigerat și, de aceea, imposibil de depășit. Rămânem sub asediu!