Luni, 10 februarie 2025, Președintele Klaus W. Iohannis a demisionat. Nu însă înainte de a decora trei din cei nouă judecători ai Curții Constituționale. Gestul prezidențial mi se pare lipsit de logică. Pretextul invocat a fost legat de dorința dlui Iohannis ca nu cumva să se ajungă la suspendarea și, mai apoi, la demiterea sa, pentru că o astfel de situație ar fi adus prejudicii imaginii României. Hilar și prostesc, în egală măsură! Supraviețuirea politică a dlui Iohannis iese din orice discuție. Odată încheiat cel de-al doilea mandat de Președinte al României, dl Iohannis nu mai poate spera (aproape) la nimic. Încercările dumnealui de a-și aranja viitorul politic au eșuat lamentabil. Impresia pe care a lăsat-o cel care, cu mai bine de zece ani în urmă, devenea Președinte al României promovând o retorică antipesedistă, a fost aceea că nimeni — dar absolut nimeni — nu-l mai vrea. În nicio funcție și în nicio calitate publică. Speranțele legate de mitul germanului care rezolvă totul și orice s-au spulberat, iar dezamăgirile acumulate s-au adăugat celor lăsate moștenire de sălbaticul deceniu al lui Traian Băsescu. Cu ce ne-am ales noi, românii? Cu o criză politică și, mai ales, instituțională fără precedent și cu un important segment electoral căzut iremediabil în brațele celor mai primitive forme de naționalism.

Deși nu pare, gestul dlui K.W. Iohannis nu a fost făcut spre a-l favoriza pe Ilie Bolojan, cel care, în calitate de Președinte al Senatului României, va prelua ad interim funcția de Președinte al României până la depunerea jurământului de către acel viitor președinte pe care românii îl vor alege peste mai puțin de trei luni. Cei mai mulți dintre conaționalii mei ar putea crede că, tocmai dintr-o asemenea postură, dl I. Bolojan s-ar putea metamorfoza rapid într-un veritabil și foarte competitiv prezidențiabil. Am serioase îndoieli în această privință. Eu cred că, de fapt și mai degrabă, demisia lui K.W. Iohannis a fost gândită pentru a dinamiza jocul politico-electoral aferent apropiatelor alegeri prezidențiale. Nimeni nu-și poate permite să parieze, în exclusivitate, pe dl Crin Antonescu, iar scorul electoral al dlui Nicușor Dan este, de asemenea, dificil de anticipat. În confruntarea cu dl Călin Georgescu — prezumând că acestuia i se va îngădui să participe la aceste foarte apropiate alegeri prezidențiale — niciun candidat pro-european nu poate fi dat 100% câștigător. Și este foarte greu ca cineva să poată formula o predicție cât de cât sigură. Mai toți sociologii-sondori ai acestei țări au dat-o rău în bară la trecutele alegeri prezidențiale, nereușind nici măcar să-l observe și, cu atât mai puțin, să-l măsoare din punct de vedere electoral pe dl C. Georgescu la un nivel care să se apropie de numărul de voturi pe care acesta a reușit să le obțină la 24 noiembrie 2024, atunci când s-a consumat turul I al precedentelor alegeri prezidențiale, între timp anulate de către Curtea noastră Constituțională.

Un alt motiv pentru care dl K.W. Iohannis a fost constrâns să-și dea demisia — pentru că eu cred că o astfel de ipoteză de lucru nu poate fi, de plano, exclusă — ține și de faptul că acest mărunt om politic atârna precum o piatră de moară nu numai de gâtul electoral al dlui C. Antonescu, ci și de cel al Partidului Național Liberal. Altfel spus, cu dl K.W. Iohannis în funcția de Președinte al României, liberalii nu aveau nici o șansă să-și adjudece mult prea influentul fotoliu de catifea, instalat la Palatul Controceni. Iar pe sprijinul unei majorități a electoratului social-democrat nu cred că dl C. Antonescu poate conta. De altfel, precaritatea electorală a dlui C. Antonescu a făcut din liberali duplicitarii cu care majoritatea dintre noi este astăzi obișnuită: dacă nu reușim cu „reinventatul” domn C. Antonescu, poate avem succes cu absconsul domn N. Dan. Pentru care — să fim cinstiți! — social-democrații nu au nici ochi de iubit și nici mâini de votat.

Poate că cel mai important efect al demisiei dlui K.W. Iohannis este acela că acest surprinzător gest a deschis calea unei mult așteptate rupturi între liberali și social-democrați. Cele două formațiuni care susțin, preponderent, Guvernul, au fost dispuse să ajungă la un compromis politic, în privința candidatului unic la viitoarele alegeri prezidențiale, atâta timp cât numele de scenă a acestui candidat era C. Antonescu. Nu cred că o altă variantă de candidat comun poate fi luată în calcul. Sentimentele social-democraților față de dl I. Bolojan sunt foarte asemănătoare cu cele pe care partidul condus de dl M. Ciolacu le nutrește față de dl N. Dan. Astfel stând lucrurile, în ipoteza scoaterii din cursa prezidențială a dlui C. Antonescu, cel mai probabil, liberalii și social-democrații vor intra în competiție electoral-prezidențială mizând fiecare pe câte un candidat propriu pentru funcția de șef al statului.

Numai că un astfel de scenariu îi avantajează pe suveraniști, oricum s-ar numi ei, transformând viitoarele alegeri prezidențiale într-o veritabilă ruletă rusească. Și o să vă rog să-mi scuzați răutăciosul joc de cuvinte. Paradoxul generat de demisia dlui K.W. Iohannis este că nimeni nu știe dacă acest gest a făcut mai mult bine sau, dimpotrivă, mai mult rău actualei situații politice.

Deși valoarea politică de întrebuințare a fostului de acum Președinte al României este una foarte scăzută — pentru că, în realitate, nimeni nu mai avea nevoie de el —, ieșirea lui din prim-planul scenei politice lasă un gol pe care niciun regizor, oricât de titrat ar fi și oricâte trese sau stele i-ar sta pe umeri, nu va fi capabil să-l umple cum se cuvine (adică fără a compromite parcursul european al acestei țări) decât cu foarte mare dificultate.