Cetatea atât de greu ridicată a fost la fel de anevoios de dărâmat

După cum s-a văzut într-un episod anterior despre Cetatea Timișoarei, grandioasa lucrare de inginerie militară, a fost o investiție extrem de costisitoare a autorităților habsburgice de la mijlocul secolului al XVIII-lea ce au folosit enorm de multe resurse bănești, materiale de bună calitate dar mai cu seamă forță de muncă. Aici au venit mulți meșteri calificați: zidari, pietrari pe lângă miile de țărani simpli aduși la muncă cu sapa și lopata sau cei ce făceau cărăușie cu atelajele lor trase de cai sau de boi. Din pădurile din estul provinciei erau de asemenea aduse pe calea apei buștenii de fag, stejar sau brad. Astfel că plutăritul a luat amploare în acele vremuri.

Mândra cetate a fost ridicată cu costuri și eforturi foarte mari pentru a rezista posibilelor atacuri ale armatelor otomane sau doar a unor incursiuni izolate ale turcilor. Dar odată cu pacea de la Passarowitz nu au mai fost astfel de încercări atât de avansate are să ajungă până la Timișoara. Rarele incursiuni venite din sud au ajuns în cel mai serios caz până în zona Caransebeșului în timpul bătăliilor din 1788.
Deci cetatea Timișoarei nu a fost niciodată atacată de otomani, împotriva cărora a fost pregătită și înarmată. A rezistat însă asediului de peste trei luni de zile al armatei revoluționare maghiare din 1849 despre care am povestit în anteriorul episod. După acest moment, datorită progreselor din domeniul militar, cetatea a început să își piardă utilitatea. Războaiele moderne nu se mai bazau pe asedierea prelungită a unei cetăți cu pierderi mari de resurse și timp ci aveau alte principii mai dinamice cu mișcări ample de mase mari de militari ce înaintau rapid în teritoriul advers.

La scurt timp după cucerirea vechii cetăți timișorene de către armatele habsburgice din octombrie 1716, s-a considerat necesară construirea unei cetăți de tip bastionar care să înlocuiască fortificațiile turcești ce oricum erau în mare parte depășite și distruse în urma bombardamentelor prelungite. Construcția a început în 1736 și a durat până în 1765. La terminarea lucrărilor, centura de fortificații măsura, în medie, 585 m și cuprindea nouă bastioane (Bastionul Francisc, Bastionul Theresia, Bastionul Iosif, Bastionul Hamilton, Bastionul Castelului, Bastionul Mercy, Bastionul Eugeniu, Bastionul Elisabetei, Bastionul Carol) și trei porţi de acces în cetate, dispuse la un interval de câte trei bastioane (Poarta Transilvaniei, Poarta Petrovaradinului și Poarta Vienei). La exteriorul fortificațiilor se afla esplanada – un câmp deschis de 949 m supus interdicției de construire.

În aceste împrejurări, autoritățile orășenești au început demersurile pentru revocarea statutului de cetate și, implicit, pentru dărâmarea fortificațiilor, considerate o piedică pentru dezvoltarea urbanistică a orașului. Spre deosebire de cetatea Aradului, ce se afla la o margine de oraș și nu stânjenea dezvoltarea citadină, la Timișoara fortificația se afla chiar în mijlocul cartierelor din jur. Între acestea și centru se afla o uriașă zonă „Non Aedificandi” devenită inutilă. Tunurile moderne puteau cu ușurință să depășească acest obstacol.

În urma progreselor artileriei, în secolul al XIX-lea fortificațiile au devenit ineficace. Majoritatea orașelor au fost defortificate, exemple în acest sens fiind Viena (Ringstraße) sau Parisul (Fortificația Thers), în locul căreia a apărut Bulevardul Periferic din Paris. Deși era considerată o cetate mare, zona intra muros era prea mică pentru oraș, fortificațiile împiedicau circulația, iar esplanada ocupa un spațiu valoros.
Demersurile de modernizare au început în anul 1859. La cererea orașului, prin ordinul din 10 noiembrie 1868 al lui Franz Joseph zona non aedificandi a fost redusă de la 500 de stânjeni (948 m) la 300 de stânjeni (569 m), astfel suburbiile s-au putut apropia de cetate. Totuși, suburbiile trebuiau să aibă trasate străzile radial față de cetate, ca să permită o bună observare din cetate, iar în caz de atac să se poată executa foc în anfiladă. Inclusiv calea ferată trebuia să respecte această cerință.

În 1872, împăratul Franz Josef a aprobat cererea primarului Ferenc Steiner și, astfel, s-a dispus dărâmarea cetății Timișoarei. La 5 noiembrie 1872, pe baza hotărârii magistratului orașului au început demersurile pentru defortificare, în urma cărora s-a permis străpungerea zidurilor alături de porți pentru a ușura accesul în cetate.

În 1891 primarul Carol Telbisz a reluat cererea de defortificare. Defortificarea a rămas un punct prioritar pe agenda de zi a administraţiei orașului, pentru a permite o dezvoltare liberă a acestuia. Acest punct de vedere a fost susţinut de primar cu ocazia vizitei efectuate în 1891 la Budapesta. Cu această ocazie a fost înaintat primului ministru memoriul orașului, menţionându-se că acesta se bucură de acceptul generalului comandant al corpului de armată din Timișoara. Memoriul și noul plan de dezvoltare al orașului s-au bucurat de simpatia primului ministru și al miniștrilor din cabinetul său. Aceste demersuri, întreprinse de primarul Carol Telbisz și de administraţia orașului, au avut ca rezultat decizia împăratului din data de 23 aprilie 1892, prin care era ridicat caracterul de fortificaţie a Timișoarei. Acest pas decisiv pentru dezvoltarea modernă a orașului a dat undă verde acţiunilor concrete de defortificare.

Magistratul orașului a încercat să obţină cât mai mult teren cu costuri cât mai mici, deoarece fondurile sale erau limitate de cheltuielile curente pentru întreţinerea orașului. De aceea, acesta își exprima speranţa că pretenţiile autorităţilor militare vor fi echilibrate și în raport echitabil cu avan tajele obţinute de pe urma dărâmării fortificaţiilor, permiţând astfel o soluţionare rapidă și eficientă a problemei.

Propunerea primarului din octombrie 1892 de a se amenaja, cât mai repede posibil și fără a se ţine cont de negocierile pentru terenuri acoperite de fortificaţii, două artere radiale de legătură a cetăţii cu cartierele Iosefin, respectiv Fabric s-a bucurat de susţinerea autorităţilor locale. În acest context au fost desemnate suprafeţele a căror dobândire constituia o prioritate absolută în vederea amenajării acestor artere sau a apropierii cartierelor de cetate.
Se prevedea de asemenea ca edificiile militare, care urmau să fie construite în compensaţie pentru fortificaţiile cetăţii, să fie amenajate în locaţii care să nu împiedice dezvoltarea viitoare a orașului.

Autorităţile militare au fost de acord cu amenajarea celor două bulevarde radiale, insistând însă și asupra necesităţii întocmirii unui plan cuprinzător de regularizare a orașului. Acest plan a fost elaborat pe baza expertizei efectuate de inginerul regal Aladár Kovács-Sebestény în colaborare cu arhitectul budapestan Ybl Lajos. Pe baza acestui plan au continuat discuţiile privind defortificarea și regularizarea orașului, fiind prevăzute printre altele amenajarea unei reţele cuprinzătoare de apă și canalizare, introducerea tramvaiului electric, construirea unui spital general și a unui institut pentru surdo-muţi, precum și a altor clădiri, menite să deservească instituţii publice sau unităţi de învăţământ.

Tratativele cu autoritățile privind răscumpărarea terenurilor și construcțiilor din proprietatea autorităților militare au durat până în 1905.
Lucrările pentru defortificarea orașului au început destul de târziu după primirea aprobărilor, abia în 1898, urmând să aibă un avânt mai mare dupa 15 iunie 1905, când a fost semnat contractul conform căruia orașul prelua în proprietatea sa, de la autoritățile militare, suprafața acoperită de fortificații. Comandanții militari nu voiau să cedeze ușor ceva ce creau că li se cuvine de drept. Mentalitatea este valabilă și acum după încă un secol. Armatele nu vor să cedeze terenuri sau infrastructuri ce nu le folosesc și sunt simple ruine în paragină.
Atunci, ca și în zilele noastre, o afacere cu resurse publice a devenit și sursa de îmbogățire a unor antreprenori isteți. Refolosirea caramizilor rezultate din demolări a devenit o afacere bănoasă din care nu a câștigat doar municipalitate. La cele mai multe din clădirile moderne ridicate spre finalul secolului al XIX-lea dar mai cu seamă în primul deceniu din secolul al XX-lea cărămizile și în unele cazuri piatra ori grinzile de lemn proveneau din zidurile cetății. Samsarii de cărămizi aveau o afacere înfloritoare.

Execuția lucrărilor de defortificare, care presupuneau demolarea zidurilor, umplerea șanțurilor cu pământul de deasupra bastioanelor, lucrări de terasamente, de curățire și stivuire a materialelor rezultate revenea orașului. În urma acestora orașul a obținut o suprafață de 138 460 metri pătrați.
Șanțurile cetății au fost acoperite cu pământul de umplutură și acoperire a meterezelor, iar cărămizile au fost curățate și depozitate pentru vânzare în loturi de câte 1000 de bucăți. Cărămizile sparte au fost folosite în infrastructura a circa 80.000 de mp de drum. În urma demolării au fost recuperate circa 26.000.000 cărămizi întregi, din care 19.000.000 au fost vândute cu 20-24 coroane/1000 de bucăți, (6–7 g aur) iar restul au fost folosite pentru construcțiile proprii sau donate pentru clădirile cu caracter administrativ, socio-cultural sau umanitar. Deși aceste cărămizi erau bune pentru construcții, din motive de ordin sanitar, autoritățile au dispus folosirea lor doar pentru fundațiile clădirilor. Valoarea cărămizilor comercializate cu această ocazie, a acoperit costurile presupuse de demolarea zidurilor.
Din punct de vedere economic autorităţile orașului au încercat să valorifice terenurile devenite disponibile la un preţ cât mai mare. Astfel, în primii ani după demolarea zidurilor, au fost vândute loturi în valoare de 1.906.512 coroane, care au intrat într-un „fond de dezvoltare a orașului”, acoperind costurile presupuse de edificarea clădirilor militare, prin care erariul militar era despăgubit pentru terenurile acoperite până atunci de fortificaţii, care fuseseră cedate orașului.

Au fost vândute de primărie loturi de teren, inclusiv de pe glacis și esplanadă, în valoare de 1 906 512 coroane (circa 570 kg aur) care au acoperit costurile pentru edificarea clădirilor militare convenite drept compensații, pentru sistematizarea terenurilor obținute, construcția mai multor clădiri de utilitate publică și impulsionarea dezvoltarii economice și urbanistice a orașului.

În timpul lucrărilor au fost desfiinţate și câteva cimitire de urgenţă din perioada asediului din 1849, ocazie cu care au fost descoperite monede vechi, arme și diverse obiecte. Datorită faptului că aceste artefacte ajungeau deseori în mâinile neavizaţilor s-a propus numirea unui reprezentant al societăţii muzeale, care să urmărească aceste lucrări din punct de vedere știinţific. O parte din aceste artefacte au îmbogățit colecțiile muzeului orășenesc.
Alături de defortificare, cele trei planuri de sistematizare de dinainte de Primul Război Mondial și toate lucrările urbanistice care au contribuit la dezvoltarea orașului și la fluidizarea traficului (cum ar fi regularizarea canalului Bega sau mutarea liniilor de cale ferată spre Orșova în 1902 și spre Baziaș în 1933) au lăsat o puternică amprentă asupra dezvoltării moderne a orașului.

După cum estimează experții în urbanism orașul Timișoara ar fi arătat mult diferit dacă se păstrau zidurile de apărare. Zona intra muros ar fi fost foarte greu accesibilă, practic izolată, iar orașul n-ar fi dispus de salba de parcuri caracteristice.

Dar există și voci ce spun că această defortificare a fost mult prea brutală. O mică parte din cetate s-ar mai fi putut păstra. Poate încă unul sau două din bastioane măcar parțial dacă nu se puteau folosi integral ar fi întregit caracterul istoric al urbei. Dacă poarta Petrovaradinului (aflată pe locul aproximativ al palatului Lloyd) bloca total dezvoltarea ulterioară a centrului ce va deveni Piața Operei celelalte două ar fi putut fi salvate măcar parțial. Poarta Vienei și cea Ardeleană a fi putut fi folosite ca ansambluri monumentale în noul oraș. E greu de apreciat acum după mai bine de un secol care ar fi fost soluția optimă. Doar bastionul Terezia rezistă aproape în întregime până acum în anii mileniului al treilea.