Între revistele din țară, Statele Unite și Canada, la care am colaborat și colaborez de aproape patruzeci de ani, un loc special l-a avut o revistă din Țara Almăjului, al cărei fiu sunt. Am căutat să ajut, am căutat să laud (de multe ori disproporționat), am contribuit material, am făcut cam tot ce am putut pentru ea, am influențat, favorabil, prieteni, către ea.
Am fost îndurerat atunci când cel care o întocmește nu a primit, nu i-au fost acordate anume credențiale pe care, în continuare, cred că le-ar fi meritat (i.e membria in Uniunea Scriitorilor). În asta am văzut tratarea lui cu superbie de către grupuri care se considerau “elitiste”. După părerea mea, o revistă locală și care promovează identitate locală, merită acreditări cuvincioase. Dar nu a fost așa. De fapt, această “ignorare” era un titlu de cinste și de recunoaștere a rolului respectivei reviste. O revistă al cărei scop era promovarea îndârjită a identității unui “loc”, a unei “țări” românești, respectiv Țara Almăjului. Acestea fiind spuse cu sinceră durere și mâhnire, am văzut maniera în care acea revista a început să decadă și, deci, să confirme lipsa de încredere cu care a fost tratată.
Revista a început să se abată de la rațiunea pentru care fusese adusă în existență: promovarea Almăjului, tradițiilor și istoriei sale autentice, inclusiv a Credinței strămoșesti. Vinul vechi și cu buchet îmbătător a început sa fie înlocuit cu oțetul și drojdiile relativismului și cu mediocritatea “ecumenismului”. Acest declin are o cauză.
Întemeietorul revistei a dat disproporționată autoritatea editorială fără discernamânt pe criterii strict afective. Acest credit s-a datorat unor sentimente care aveau acoperire doar până la un punct și categoric fără legătură cu potențele profesionale, mai răspicat, sentimentelor paterne. Oricum, din acel moment revista a început să găzduiască materiale fără legătură cu scopul ei și să prezinte elogios lucrări, din punct de vedere al valorii literare, îndoielnice sau încă mai rău; versificari rudimentare, articole fără legatură cu Banatul sau, încă mai puțin, cu Almăjul, producții ale unor doritori de publicare cu dar literar foarte îndoielnic. Încă mai dramatic, personalități ale scrisului bănățean și românesc și mai exact, cel mai de seamă prozator bănățean, care este din zonă și care a contribuit esențial la popularizarea revistei, Ion Marin Almăjan, a fost marginalizat; o manifestare de lipsă de bună cuviință.
În același timp, revista a început să promoveze scrieri ale celor care, în imaginația fondatorului revistei, ar fi putut promova cariera persoanei investită cu autoritate editorială de care pomeneam. Chiar și acest servilism putea fi înțeles, iarăși, până la un punct. Dar pragul toleranței și înțelegerii pentru sentimentele paterne a fost trecut în momentul în care ”revista” a refuzat publicarea unor “opinii” alternative, cuvincioase și documentate, care adresau greseli ale unor materiale ce le-a găzduit sau patronat publicația în cauză. Poate fără intenție, poate cu bună intenție, poate din ignoranță, poate din trufie, revista s-a înfundat devenind un manifest de promovare, fără criterii critice și prin urmare, devenind o publicație tezistă. Deci, practic, s-a autoeliminat dintre revistele credibile și demne de respect. Păcat!
Alexandru Nemoianu
Istoric
The Romanian American Heritage Center