Iulian Tănase (n. 3.09.1973, Moinești, Bacău) a fost redactor la revistele Academia Cațavencu și Kamikaze. Din 2004, este realizator de programe la Radio Guerrilla și profesor de Creative Writing și antrenor de Storytelling pentru copii și adulți. Dintre volumele publicate în România: Îngerotica (1999), Poeme pentru orice eventualitate (2000), Iubitafizica (2002, 2003, 2013), Sora exactă (2003), Ochiul exploziv (2006), Trusa instalatorului de umbre (2006, împreună cu Dan Stanciu), Abisa (2007, 2016), Adora (2009), Cucamonga (2011), Oase migratoare (2011), Manualul Îmblânzitorului de Cafele (2013), Teoria tăcerii (2015), Experimentul MAMATATA (2015), Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat (2017), Melciclopedia (2017). În străinătate a publicat: Balkanische Alphabete (împreună cu Constantin Acosmei și Vasile Leac), traduceri de: Sabine Küchler, Hans Till și Ernest Wichner, Wunderhorn, Heidelberg (2009), Aimétaphysique (la science des amours imaginaires), traducere de Valentina Butoescu, Éditions Le Coudrier, Belgia (2010), La Demonadologio, traducere în esperanto de Ionel Oneț, Eldonejo Bero, Rotterdam (2013). După texte de Iulian Tănase s-au făcut mai multe spectacole de teatru: Șotron (regia: Nona Ciobanu, Ljubljana, 2010); Iubitafizica (producție a Lightwave Theatre Company, 2014); Teoria tăcerii (spectacol-lectură în regia Marianei Cămărășan, Festivalul de Teatru Undercloud, 2017); Sunt eu, Annabel ((producție a Lightwave Theatre Company, 2017). A coordonat volumul colectiv Pentru Gellu Naum/For Gellu Naum, Editura Vinea/ICARE, 2002. Împreună cu Dan Stanciu și Sebastian Reichmann, coordonează publicaţia Athanor. Caietele Fundaţiei Gellu Naum. În 2009 a primit Premiul Hubert Burda pentru tineri poeți din Europa de Est (Offenburg, Germania), iar în 2011 Premiul 1+1+1=1 Trinitate/Literatură (Graz, Austria).
Robert Șerban: Am fost surprins — nu știu de ce — să aflu că ai absolvit, în 1999, Științe Economice. Cum de-ai dat admiterea acolo, cât de complicată a fost absolvirea ei (îți trebuie memorie, nu glumă!) și la ce ți-a folosit, apoi?
Iulian Tănase: Să știi, Robert, că și eu am fost surprins că am absolvit Academia de Studii Economice. Încă sunt surprins. Mi se întâmplă adesea, în momentele mele de neatenție, din ce în ce mai multe odată cu vârsta, să mă apuce o stare în care panica și suprinderea se amestecă într-o pastă pe care, dacă mi-e foame, o întind pe pâine și o mănânc. Cum e posibil să mi se fi întâmplat mie așa ceva?! Trecutul e mereu surprinzător, în trecut se întâmplă tot felul de lucruri îngrozitoare, în acest trecut mi se întâmplă să tot absolv Științe Economice, nu chiar în fiecare zi, dar orișicât.
Când am terminat eu liceul, în 1992, exista această modă cu ASE-ul, se buluceau absolvenții de liceu la ASE mai ceva ca drept credincioșii la sfintele moaște. Inițial, eu am vrut să dau la Facultatea de Matematică, dar, după Bacalaureat, m-am sucit. Am tocit vreo două luni manualul de Economie și asta a fost. N-am fost deloc inspirat. M-am prins destul de repede de poantă, și poanta era că nu aveam absolut nicio legătură cu ceea ce se studia la ASE, dar nici nu am renunțat, deși am fost de multe ori tentat să o fac. Am terminat ASE-ul în șapte ani, am rămas repetent de două ori. Anul patru l-am făcut de trei ori. La modul subconștient, am vrut, probabil, să aprofundez această eroare.
Nu mi-a folosit la nimic să am diplomă de economist, ba chiar m-am jurat să nu profesez nicio secundă în domeniu. M-am ținut de cuvânt.
R.Ș.: Și cum o licență nu vine niciodată singură, ai făcut și Filosofie. În 2010 ți-ai luat licența. La ce profesor te-ai uitat ca la un maestru? Cum s-a chemat teza ta de absolvire?
I.T.: La opt ani după ce mi-am luat licența de la ASE, m-am înscris, în 2007, la Facultatea de Filosofie pentru că voiam să fac și eu o facultate. Am absolvit-o în 2010, dar nu mi-am susținut teza de licență. Nu sunt colecționar de diplome, diplomele nu mă interesează absolut deloc, nu au nicio relevanță pentru ceea ce ești tu cu adevărat, ele or avea, poate, o oarece utilitate pentru anumite job-uri, pentru un salariu ceva mai mare, habar n-am. În ultimii douăzeci ani de ani, eu am avut job-uri la care nimeni nu mi-a cerut niciun fel de diplomă, nici când m-am angajat la Academia Cațavencu, nici când am ajuns la Radio Guerrilla, ca să nu mai spun că, dacă eștii scriitor, tu trebuie să îți scrii cărțile, nu poți să lași asta în seama diplomelor. Ele sunt doar o bucată de hârtie. Diplomele nu scriu cărți.
Când am absolvit Filosofia, aveam deja o teză de licență scrisă, dar era o lucrare din domeniul filosofiei culturii pe care o scrisesem în anul întâi de facultate, și pe mine m-ar fi interesat să scriu ceva nou. Voiam, mai exact, să scriu o lucrare despre tăcere din perspectiva filosofiei limbajului. Am vorbit despre asta cu domnul Mircea Dumitru, pe care l-am avut profesor la mai multe materii, el a fost încântat de idee, chiar dacă i s-a părut destul de excentrică, dar apoi viața m-a luat pe sus și am lăsat-o baltă cu licența. În schimb, în 2015, am publicat cartea Teoria tăcerii, pe care am lansat-o inclusiv la Facultatea de Filosofie. Am un bun prieten, prof la Filosofie, care mi-a spus că aș putea să extrag din carte fragmentele ceva mai teoretice și să îmi fac lucrarea de licență din ele, ceea ce poate am să și fac într-o zi.
R.Ș.: Ești unul dintre scriitorii care cred în funcția terapeutică a scrisului. Mai mult, ții cursuri de scriere creatoare care accentuează această latură. Care ar fi patru argumente pentru această perspectivă? De ce să-mi îndemn cititorii să și scrie, nu doar să citească?
I.T.: Da, eu cred în funcția terapeutică a scrisului, căci am simțit-o și încă o simt pe propria piele. Există mulți scriitori care au vorbit despre această componentă terapeutică a scrisului, unii la modul explicit. Graham Greene, de exemplu, se întreabă cum reușesc toți cei care nu scriu, nu compun, nu pictează să scape de nebunie, de melancolie, de spaimele care sunt inerente condiției umane. Sau Robert Frost, care spune că mereu a simțit că fiecare poem pe care l-a scris a rezolvat ceva în viața sa, că fiecare poem pe care l-a scris a fost un fel de scurtcircuit în confuzia lumii. Există în fiecare dintre noi, cum zicea Franz Kafka, un ocean înghețat pentru care o carte e ca un fel de secure. Lovim cu securea scrisului în gheața dinăuntrul nostru până o spargem, până ajungem la noi înșine.
Așadar, scrisul este, cred, un instrument de autocunoaștere, dar și unul de investigare a lumii. E bine să înțelegi lumea în care trăiești, după cum încă și mai bine e să îți înțelegi condiția, să știi ce e cu tine pe lumea asta. Este esențial, cum spunea C. Day Lewis, să scrii nu pentru a fi înțeles, ci pentru a înțelege.
Miza personală importantă a unui om care scrie nu mi se pare aceea de a produce cărți bune, ci de a ajunge la un anumit echilibru cu tine. Sigur că niciun scriitor nu își propune să scrie cărți proaste, deși unora le iese asta și fără să își propună, ceea ce vreau să spun e că există această miză, mult mai adâncă, de a ajunge, dincolo de orice, la o anumită serenitate. Noi, scriitorii, e clar că avem niște dezechilibre care ne împing să facem ceea ce facem. Și, decât să dăm în cap la oameni pe stradă, mai bine scriem și îi lovim cu niște cuvinte, la care ar putea să rezoneze.
R.Ș.: În adolescență ți se părea amuzant și fără sens să scrii poezie. O făceai ca să te distrezi și să-i arăți sorei tale că se poate. Cum, de ce, când a devenit, pentru tine, scrisul poeziei serios (vezi, nu zic trist) și cu sens?
I.T.: Cred că ceva mai devreme, cam prin gimnaziu, mi se părea fără sens să scrii poezie. În adolescență deja simțeam nevoia la modul organic să scriu poezie. Am și scris câteva, dar scriam prost, iar asta nu prea mă deranja, de vreme ce poeziile alea tâmpite pe care le scriam mie îmi rezolvau o problemă. Habar n-aveam pe vremea aia de funcția terapeutică a scrisului. De luat în serios cu scrisul, m-am luat mult mai târziu, pe la 23–24 de ani. Încă scriam prost, dar măcar simțeam că pot scrie și bine. Cam pe atunci am început să citesc multă poezie, citeam tot ce prindeam, autori români, autori străini, autori extratereștri, și bineînțeles că deveneam din ce în ce mai conștient de legătura dintre poezie și limbaj, limbajul e totul în poezie, în poezie mai rar există povești scrise mai bine sau mai prost, poezia înseamnă mai ales formă, și atunci am început să mă împrietenesc cu cuvintele, le trimiteam bilețele și le ceream prietenia. După ani de zile în care m-au cam ignorat, cuvintele mi-au dat prietenia lor. S-a întâmplat cam după primele două cărți publicate. Când o scriam pe a treia, eu și cuvintele eram deja buni prieteni.
R.Ș.: Cum s-a produs apropierea de poezia lui Gellu Naum? Ce trebuie să aibă un scriitor (în literatura pe care o face) ca să te atașezi de el?
I.T.: Nu s-a produs dintr-odată. Prima oară când am citit niște poeme de Gellu Naum (l-am descoperit destul de târziu), am rămas perplex, acea dereglare a langajului m-a cam descumpănit, nu reușeam să intru în retorica acelui dicteu automat sau semiautomat, așa că am lăsat-o baltă. Apropierea decisivă a venit la sfîrșitul anilor ’90. Atunci m-am îndrăgostit iremediabil de Gellu Naum. I-am citit toate cărțile, l-am și cunoscut, am vorbit de câteva ori cu el, dar era mult prea târziu. Între noi a existat o nepotrivire temporală de caracter, ne-au despărțit 58 de ani, nu prea e timp să fii prieten cu cineva de care te despart 58 de ani. După moartea lui am rămas un apropiat al Lygiei Naum (ei erau foarte asemănători, ca jumătățile unui androgin) și pot spune că l-am cunoscut mai bine pe Gellu Naum prin Lygia.
Nu știu ce anume ar trebui să aibă un scriitor și cărțile lui pentru a mă atașa de el. Nu există o rețetă. Trebuie, probabil, să existe o anumită chimie. Eu această chimie am avut-o nu doar cu Gellu Naum, chiar dacă el (poate și pentru că l-am și cunoscut) ocupă un loc aparte. Scriitorii de care m-am îndrăgostit și pe care îi iubesc în continuare sunt Saramago, Salinger, Gogol, Hrabal, Celan, Cortazar, asta ca să dau doar câteva nume care îmi vin acum în cap.
R.Ș.: Ești tatăl a doi copii minunați, pentru care și despre care scrii. Îți sunt și muze, și personaje, și cititori. Contează pentru ei faptul că își văd numele pe coperte, în cărți? Ce raport au ei cu literatura ta, dar și cu a altor autori? Ce vrei, musai, să le rămână lor de la tine?
I.T.: Da, sunt fericitul tată a doi copii, Adora și Sacha, cu care mă distrez foarte bine. Ei sunt personajele principale ale vieții mele, și eu mereu am încercat să nu separ viața de literatură, prin urmare, era normal ca ei să apară prin cărțile pe care le-am scris. Adora și Sacha sunt OK cu asta, ei știu că tatăl lor e scriitor, așa că nu li se pare nimic extraordinar că există o carte de poeme intitulată Adora (apărută în 2009, când Adora încă nu se născuse, dar era pe drum) sau o carte pentru copii cu titlul Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat sau un volum în care au fost strânse vreo două sute și ceva de scurte dialoguri pe care părinții lor le-au avut cu ei (Experimentul MAMATATA). Deocamdată, ei sunt prea mici ca să aibă vreun raport conștient cu literatura mea sau a altor autori. Bineînțeles că citim diverse cărți și povești, dar nu ținem cursuri de literatură.
Ce-aș vrea să le rămână de la mine? Nu știu, nu m-am gândit. Ochii sigur or să le rămână, că amândoi m-au moștenit la acest capitol, și foarte sigur că vor rămâne și cu simțul umorului, pe care îl au și îl practică. În rest, sper să nu uite niciodată să se joace, căci eu, deși am deja o anumită vârstă, încă n-am uitat.
R.Ș.: Care este poemul cu care ai participa la o antologie de poezie universală?
I.T.:
Înățimea noastră
Străbunicul a fost un om înalt pentru acele vremuri
mult mai înalt decât străstrăbunicul
care, și el, fusese un om înalt la vremea lui.
Însă bunicul a fost mult mai înalt decât străbunicul
tata, mult mai înalt decât bunicul
și eu, mult mai înalt decât tata.
Astfel, cu trecerea timpului, noi, bărbații
ne-am înălțat, pas cu pas, la ceruri
unde ne așteptau femeile noastre.