Săptămâni la rândul televiziunile de ştiri, presa scrisă şi site-urile aliniate ne-au profeţit că Elena Udrea va fi achitată. Toţi păreau înţeleşi şi cumpăraţi de-a dreptul de Elena Udrea şi Traian Băsescu. Talk-show-uri cu invitaţi din toate partidele, cu analişti eterni şi fascinanţi, buni la orice, împreună cu Elena Udrea şi Traian Băsescu în carne şi oase în studiouri, s-au învârtit consensual în jurul chestiunii, al dosarului rău întocmit, al iminenţei achitării celei mai televizate şi mai detestate fiice a poporului nostru. N-a fost să fie ! Elena Udrea a fost condamnată în primă instanţă la 5 şi, respectiv, 6 ani. Şi-au cerut cumva scuze televiziunile cu pricina pentru intoxicarea agresivă la care s-au dedat şi au supus o populaţie fără apărare, mai ales rurală, puţin informată din surse alternative?
Alt caz foarte mediatizat a fost raportul noului ministru al Justiţiei, Toader Tudorel. În acest caz, previziunea, profeţia larg răspândită de câteva importante companii de media a fost aceea că ministrul Justiţiei, Toader Tudorel, va lua taurul de coarne, va cere revocarea Laurei Codruţa Kövesi, procuror-şef al DNA, şi a lui Augustin Lazăr, procuror general al Republicii, pentru că ministrul Toader Tudorel a fost judecător la Curtea Constituţională, unde a protestat în cazul celebrei „erate” care l-a salvat de la demitere pe Traian Băsescu şi că e un foarte stimat profesor de drept şi rector pe deasupra. Maioneza televizată în legătură cu importanţa acestui raport s-a umflat până la cer. Toader Tudorel, cel avansat în post de controversatul justiţiabil Călin Popescu Tăriceanu, a născut un şoricel mort, şoricel care a enervat la culme electoratul favorabil PSD şi i-a bucurat pe măsură pe adversarii acestuia: preşedintele Iohannis, instituţiile de forţă, opoziţia fleşcăită şi „tefeleii”. Fostul judecător Toader Tudorel nu a înţeles nimic din comunicarea prin mijloacele mari de mass-media. Nu poţi să transformi fără consecinţe câteva milioane de români în auditori disciplinaţi ai cursului tău de drept, model comunist de prin anii ’60, rânjind din timp în timp satisfăcut de măgăria pe care tocmai o faci şi de păcăleala pe care o vei trage în final milioanelor de fraieri, toţi elevi ai unui Marius Chicoş Rostogan discreţionar. Consecinţele le va suferi partidul care te-a pus aiurea în postul de ministru, în principal PSD, pentru că ALDE nu e decât o aripioară frântă a aceluiaşi PSD. De ce nu-şi dă demisia Toader Tudorel? E o întrebare inutilă având în vedere datele fundamentale ale personajului nostru. Televiziunile de ştiri şi site-urile aliniate s-au străduit să facă o propagandă groasă pentru guvern, pentru Toader Tudorel – se poate presupune că nu pe degeaba –, dar cum nu sunt profesioniste, ba pe deasupra şi lipsite de orice deontologie, a ieşit catastrofal pe dos. (Întreaga situaţiune poate fi ilustrată cu două tablouri celebre ale celui mai scump pictor român din toate timpurile, Victor Brauner, intitulate Victor Victorel à l’hypercoït barbarogène – 1949 şi Victor Victorel procureur général de l’orgasme propulseur – 1949.)
Se poate observa cu uşurinţă că presa şi media în general se ocupă mai mult de profeţii manipulatoare şi, evident, mincinoase decât de investigaţii şi de obţinerea unor informaţii pur şi simplu, verificate din mai multe surse. De mulţi ani, în România investigaţiile şi informaţiile serioase sunt apanajul serviciior secrete şi al unor oficine misterioase afiliate acestora, oficine populate cu personal antrenat în Vest. Această lume „specială” îşi face publice sau nu investigaţiile, anchetele, informaţiile prin media mainstream după interesele ei greu lizibile, adică după interesele Sistemului. Majoritatea angajaţilor mass-media, aşa-zişi ziarişti, îşi fac meseria de pe scaun, lipiţi de computer. Terenul pe care ar trebui să-şi mâne investigaţiile prezintă diverse umflături şi poate fi chiar periculos. La fel, după studii serioase recente făcute în lume, nu în România, cele mai multe sondaje se fac tot pe Internet şi pe reţele sociale, iar respondenţii sunt cel mai adesea unii „profesionişti” în materie, adică răspund la orice fel de sondaje, în Occident chiar contra cost. Valoarea acestor sondaje e pe măsură. S-a văzut şi în recentele alegeri americane, dar şi în cele româneşti şi se repetă acum în legătură cu alegerile din Franţa.
Ultima campanie electorală din Statele Unite, ca şi lunile care i-au urmat, au reuşit să decredibilizeze dramatic câteva foarte importante şi vechi instituţii de presă : New York Times, Washington Post, CNN etc. Implicarea vehementă, patetică şi, evident, interesată de partea candidatei Sistemului, Hillary Clinton, le-a pus în contradicţie nefericită cu mulţi dintre cititorii, cumpărătorii şi spectatorii lor, le-a ridiculizat, le-a slăbit, iar astăzi îşi pierd masiv abonaţii şi foarte mulţi bani. Dar, desigur, nici ziarele şi nici televiziunile de ştiri nu trăiesc numai din ce vând şi din publicitate. Ziare mari, ca New York Times sau Le Monde, nu mai sunt de mult pur şi simplu rentabile, dacă au fost cu adevărat rentabile vreodată. Finanţarea lor e extrem de complicată şi, de destule ori, inavuabilă.
Şi, pentru că pomeneam Le Monde, deşi foarte puţin urmărită în România, campania electorală din Franţa e la fel de falsificată, traficată ca şi cea din SUA. A fost inventat de presa scrisă şi audiovizuală, „din cuţite şi pahară”, un candidat care trece drept favorit la doar trei săptămâni înainte de scrutin, foarte tânărul fost ministru al Economiei al lui François Hollande, Emmanuel Macron, numit de contracandidatul său, François Fillon, „Emmanuel Hollande”. Toată presa şi toţi sondorii îl dau azi câştigător pe Emmanuel Macron. Câţi bani şi de către cine au fost băgaţi în această afacere de un tip nou pentru Franţa? După ce cercurile oculte, printre care şi Bilderberg, îl desemnaseră public pe Alain Juppé drept candidatul lor, pentru că acesta a pierdut net alegerile primare ale dreptei şi centrului, aceleaşi cercuri oculte, interne şi internaţionale, şi-au mutat opţiunea pe Emmanuel Macron.
Presa, aşa cum o ştim astăzi, are, de fapt, o istorie foarte scurtă. Ea începe în secolul al XVII-lea în Anglia, se dezvoltă în secolul al XVIII-lea în câteva ţări europene şi în America, şi începe să semene cât de cât cu ce se întâmplă azi abia după 1848. Cam acelaşi lucru se poate spune şi despre roman, ca specie literară, care şi el însoţeşte procesul de modernizare. Şi, la fel, dar încă mai recent, se poate vorbi despre jazz, un gen muzical inventat abia la începutul secolului XX. Adică, pe scurt, omenirea a trăit şi a evoluat zeci de secole fără presă, fără roman şi fără jazz. Lucru care ar putea să se întâmple din nou. Ultima mare criză economică, cea declanşată în Vest în 2008, a lovit puternic, poate mortal, presa scrisă şi media mainstream, rolul acestora fiind preluat de presa şi media alternative.
Majoritatea oamenilor serioşi nu se mai informează, nici în Vest şi nici în România, aproape deloc din presa scrisă cotidiană şi hebdomadară şi din media mainstream. Pentru un mare public, care şi contează pentru că este decizional, New York Times şi Washington Post, Le Monde, Le Figaro şi Nouvel Observateur, sau Antena 3 şi România TV în România sunt surclasate net de câteva site-uri alternative şi agregatoare de articole şi opinii avizate sau doar antisistem, cum sunt în SUA breitbart, zerohedge, counterpunch etc., în Franţa les-crises, le comptoir, mediapart etc., iar în România inpolitics, gandeste.org, activenews, flux 24 etc. Editorialiştii marilor ziare apar ridicoli în comparaţie cu autorii de pe asemenea site-uri alternative. Care sunt uneori profesori universitari, specialişti eminenţi în domeniul lor şi care nu se lasă cumpăraţi, care nu au conştiinţe de vânzare. Demagogia democratică e grav pusă la îndoială cam peste tot şi odată cu ea şi presa care a însoţit-o uneori în chip strălucit.