Am aflat deunăzi că dl Ciucă este foarte supărat pe social-democrați. Pur și simplu s-a săturat de ei, de ingratitudinea, de aroganța, de lipsa de eficiență, de lipsa lor de inocență și, mai ales, de parfumul lor. Peste noapte, dlui Ciucă i-au devenit nesuferiți partenerii de coaliție. Împreună cu care, doar cu câteva săptămâni în urmă, împărțea dulcea bucurie a guvernării și, desigur, bugetele ministeriale. Dintr-o dată, prezidențiabilul Ciucă a avut o revelație. Că adevărații prieteni ai liberalilor nu sunt și nici nu pot fi decât useriștii, așa încât generalul rezervist s-a gândit să fie un adevărat bărbat (politic) și s-o invite la o constructivă cafea pe dna Lasconi, șefa USR-ului și candidatul acestei formațiuni politice la aceeași funcție prezidențială pe care, la rândul său, și dl Ciucă visează să o ocupe. Deși răspunsul dat de dna Lasconi invitației dlui Ciucă nu a fost neapărat unul galant, bucuria liberalilor la anunțata schimbare a rutei a fost nemăsurată, iar încurajările nu au întârziat să apară. Marcat profund de perspectiva refacerii ecumenice a dreptei românești, dar păstrându-și cumpătul sau, poate, luciditatea politică, dl Ciucă s-a grăbit să vorbească despre o ruptură controlată. Se desparte politic de social-democrați, dar rămâne guvernamental alături de ei, nu pentru a coopera sau pentru a colabora, ci pentru a-i supraveghea pe oamenii dlui Ciolacu ca nu cumva aceștia din urmă să fure țara, alegerile sau ce s-o mai găsi. Nu știu de ce, dar toată această poveste îmi aduce aminte de titlul unui film din debutul anilor ’90: În pat cu dușmanul.

Omenește, îl înțeleg pe dl Ciucă. Chiar trebuia să „o rupă” cu social-democrații, pentru a-și maximiza șansele de a ajunge în turul al doilea al alegerilor prezidențiale. Dar cred că această „ruptură” ar fi fost (mai) credibilă dacă s-ar fi consumat măcar cu nouă-zece luni în urmă. Astăzi, acest semi-divorț este foarte puțin folositor din punct de vedere electoral. Și unde mai pui că până și alegătorii liberalilor — aceia care și-au păstrat cumpătul și raționalitatea — știu sau cel puțin intuiesc că sunt șanse foarte mari ca, după alegerile prezidențiale și parlamentare de la sfârșitul acestui an, guvernul să fie „făcut” tot de tandemul PSD-PNL. Și atunci — se întreabă ei —, despre ce despărțire politică reală putem vorbi? Mai ales dacă liberalii nu-și vor adjudeca prezidențialele, vor lua la parlamentare un scor mai mic decât social-democrații, iar „colegii” useriști nu vor trece de 10% de conjunctură. Atunci să-i văd pe colegii dlui Ciucă cum vor drege busuiocul. Parcă-i și văd după alegeri pe liberalii de factura dlui Rareș Bogdan cum ne vor spune că țara pretinde stabilitate și că, în numele continuității și al asigurării unui cadru politic adecvat, atât de necesar progresului României, sunt nevoiți să reintre în cârdășie (scuzați-mi limbajul de mahala) cu social-democrații spre a da naștere celui mai performant guvern care ar putea fi instalat vreodată la București. Bine, noi, muritorii de rând, vom fi tentați să descriem sumar noul guvern de după alegerile ce se vor finaliza în decembrie, în câteva cuvinte: La vremuri noi, tot noi! Că doar nu vă închipuiți că viitorul Cabinet al României va putea fi lipsit de prezența dlui Predoiu, a dnei Gorghiu, a dlui Burduja sau a dlui Boloș, ca să evoc aici doar câțiva din liberalii integrați actualului Guvern.

Față de cele mai sus notate, întreb și eu ca tot omul: de unde și, respectiv, unde pleacă liberalii? Din Guvern, respectiv din fruntea bucatelor? Evident, nu. Gestul de frondă al dlui Ciucă — scuzată-mi fie pretențiozitatea — are doar semnificația unei „pauze” pe care doi amanți înțeleg să și-o dea pentru că pur și simplu au nevoie de puțină singurătate, de o gură de aer și de un strop de liniște, înainte de a se (re)prăbuși, încinși, unul în brațele celuilalt. Am mai trăit astfel de experiențe. Cu niște ani în urmă, tot în preajma unor alegeri, liberalul Ioan Oltean venea în fața presei și se plângea de suferința pe care i-o provoca prezența în propriul său gâtlej a broscoiului râios pesedist. Iar în debutul primului mandat al său, dl (încă) Președinte al României, K.W. Iohannis, își propunea nici mai mult, nici mai puțin decât înlocuirea guvernului pesedist cu un guvern „al său”. Desigur, tot din calcul politic.

Cred cu sinceritate că, pentru România, tandemul PSD-PNL este un blestem liberticit, care susține un imens și inutil aparat birocratic, denaturează caracterul democratic al guvernării, anesteziază justiția și nu manifestă decât aparente și conjuncturale preocupări pentru nevoile și așteptările omului de rând. Dar acest tandem s-a născut în ambientul unei realități constituționale prost gândite, care permite intrarea în parlament a prea multor partide mici și împiedică formarea unei majorități parlamentare mono-partinice. Uitați-vă la sistemul britanic sau la cel american. În mod precumpănitor, aceste sisteme se bazează pe două partide, care, în alegeri, își dispută majoritatea în Congres sau în Parlament. „Partidele-balama” lipsesc, iar cele câteva partide mici sunt și rămân irelevante din punct de vedere politic. O astfel de situație nu poate rămâne fără eficiente consecințe: (i) de regulă, partidele mari — „condamnate” să stea în opoziție — exercită guvernarea singure, bazându-se pe majoritatea dobândită în adunările reprezentative; (ii) aceste partide mari pot colabora punctual, dar rareori ajung în situația de a alcătui o largă coaliție care — să fim onești! — poate fi periculoasă pentru drepturile și libertățile celor guvernați; (iii) guvernarea bazată pe majoritatea parlamentară a unui singur partid este o guvernare suficient de puternică pentru a nu aluneca dintr-un compromis în altul și pentru a impune serioase și uneori necesare reforme politice, economice sau sociale.