Avem mulți și multe „de România”. De toți pentru toate și de toate pentru toți. Ba chiar de toți pentru toți și de toate pentru toate, ca să nu îngroșăm fluiditatea de gen.
Avem un Messi de România, un Ronaldo de România, o Pamela (Anderson) de România, o Angelina Jolie de România. Băieți de băieți și fete de fete, cum spuneam odată. Și, de bine, de rău, nu mai spunem.
Avem, de săptămâna asta, până și un Escobar de România. După ce i-am pus la naftalină asimptota stilistică: pe Pescobar de… Pescobar.
Și fiindcă tot mi-a ieșit un „Pep” între primele două cuvinte de după cele două puncte de mai sus, recunosc aici, cu toată modestia, că nici eu n-am scăpat.
La un festival de poezie, în Banja Luka, apariția mea a fost însoțită de strigătul, nedisimulat muzical, al unui important poet bosniac: „Guardiola!”.
Sigur, nu m-am gândit o clipă că aș putea fi „de România”. Nici „de Timișoara” și nici măcar „de Circumvalațiunii”, cartierul în care locuiesc. Dar, totuși, „de Sextil Pușcariu” parcă aș fi. Nu de-alta, dar strada cu numele academicianului e de lungimea unui bloc cu patru scări. Și îmi cam cunosc vecinii.
Oricum, poetul amintit îmi oferă, și acum și aici, un motiv de speranță. Iar ca să aibă pe ce sta acest sentiment, voi împrumuta un miligram din gramajul hârtiei pe care a fost tipărită ediția la care am avut acces în urmă cu mulți ani din Schimbarea la față… a lui Cioran. Doar atât cât îmi trebuie — și așa, cam mult pentru gustul meu — să mă întreb, cu statisticile Eurostat alături: de ce n-ar avea „măcar” bulgarii o Bianca de Bulgaria sau chiar un Bote de Bulgaria? Că tot au un Botev (Hristo), poet, cel mai mare al lor, și un stadion, la Plovdiv, ce-i poartă numele. Ni s-ar mai alina puțin orgoliul (fiindcă AUR-ul de România nu poate fi de — Doamne, ferește! — altă țară oricât se străduiește Europa să aibă, precum nici Banatul Azi deBanat — și o spun cu cea mai nobilă invidie colegială de care sunt în stare). Inclusiv orgoliul nostru local și-ar găsi alinarea. Al celor care tot așteptăm apariția „Noului Dan Păltinișanu” de Timișoara. Fiindcă despre Timișoara de „Noul Dan Păltinișanu” vom vorbi când vom avea și fotbal. În fine, ieșind de pe teren cu o f(r)ază de poartă, aș spune că Hagi de Bulgaria ar fi o construcție la fel de imposibilă ca Stoicikov de România.
Alimentând însă și nostalgia imperială a Orașului de pe Bega, m-aș întreba însă și dacă oare e posibil ca, la capătul lui 2024, orașul austriac Bad Ischl să fie numit Capitală Culturală Europeană de Timișoara. Ar fi o lovitură, nu?!
