Ștefan Mitroi s-a născut în ziua de 5 mai 1956, la Vitănești, satul Siliștea, județul Teleorman. A făcut școala generală în satul natal, iar liceul în orașul Alexandria. Absolvent, în 1980, al Facultății de Drept din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Pentru scurt timp, procuror la Alexandria, apoi redactor la ziarul „Scânteia tineretului”. După 1990, redactor-șef al ziarului „Tineretul liber” și președinte al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.
A debutat editorial în anul 1986, cu volumul Nimic despre singurătate. A publicat peste 20 de cărți de proză, poezie, teatru și literatură pentru copii. În 2010, a primit Premiul Academiei Române pentru romanul Dulce ca pelinul. A fost tradus din portugheză, franceză, spaniolă și bulgară.
Robert Șerban: Ați vrut, copil fiind, să vă faceți scriitor. Ce anume v-a dus spre literatură? Sau cine? Citeați, scriați? Mărturisiți undeva că mama dumneavoastră nu știa carte, iar tata făcuse doar patru clase. De unde atracția spre o lume atât de diferită față de cea din care proveneați?
Ștefan Mitroi: Am vrut să mă fac scriitor înainte de a ști ce este literatura. Dacă stau să mă gândesc, nici acum nu știu prea bine ce este. Dar cine știe? În orice caz, nu cu exactitate, pentru că tocmai asta nu i se potrivește de niciun fel literaturii, exactitatea. E, poate, singurul lucru pe care-l știu despre ea. Nici nu-mi trebuie mai mult, câtă vreme am la îndemână puterea de a mă mira și puterea de a iubi, care m-au însoțit încă de la venirea pe lume și datorită cărora m-am pomenit bântuit de visul de a deveni scriitor. Încă nu începusem să merg la școală. Mă și întreb de ce a trebuit să merg, pentru că știam și să citesc și să scriu, însă cu altfel de litere decât cele din abecedar. Făceam din tot ce exista în jurul meu literele de care aveam nevoie. Bunăoară, din ploaie. Din miresmele florilor din curte. Din zborul berzelor. Din răsăritul soarelui. Din înserare. Din nechezatul cailor. Din mersul oamenilor pe drum. Din mersul mai mic al furnicii pe drumul dintre o firmitură de pâine și linia vieții din palma mea, pe care o schimbam uneori cu linia orizontului, astfel încât ajungeam să țin toată lumea în palmă. O lume atât de mare într-o palmă atât de mică!
Și atunci mi se făcea frică, și-i trimiteam repede o scrisoare lui Dumnezeu, pe care o scriam direct pe cer. Cu literele de care tocmai vă spusei. Și Dumnezeu îmi răspundea de fiecare dată. Cu o ploaie nouă. Cu un nou răsărit de soare. Cu o nouă înserare. Din această corespondență cu Dumnezeu s-a născut dorința de ajunge scriitor. Credeam pe atunci că El o să fie mereu alături de mine când scriu, pentru a descoperi mai târziu că Dumnezeu îi are și pe alții, nu se poate ocupa numai de mine. Asta și explică de ce cuvintele pe care le aștern pe hârtie n-au întotdeauna strălucirea la care mă aștept. Când se întâmplă s-o aibă, nu atât de des pe cât aș vrea, e pentru că El își aduce aminte de mine și-mi atinge mâna cu care scriu cu mâna Lui.
R.Ș.: Vă amintiți de vreo ispravă literară din copilărie? Aveați vreun model de scriitor, vă plăcea cineva în mod special?
Ș.M.: Prin clasa a treia sau a patra, învățătoarea noastră, Doamna Bălțatu, ne-a cerut să scriem o compunere în care să vorbim despre mersul cu trenul. Nu mersese niciunul dintre noi vreodată cu trenul, pentru că satul nostru n-avea gară și nu trecea nicio cale ferată prin apropiere. A scris fiecare din închipuire. Era ceea ce făceam eu zilnic, îmi închipuiam fel de fel de lucruri și de întâmplări, așa că nu mi-a fost deloc greu să mă plimb pe coala de hârtie din fața mea, un cer mai mic, așezat invers, cu un tren imaginar, despre care avea să audă a doua zi toată școala, întrucât domnișoara Domnița, domnița Domnița, cum ar veni, fata doamnei Bălțatu, profesoară de română la elevii mai mari decât noi, a dat peste compunerile noastre acasă și s-a apucat să le citească. A doua zi a venit cu cea scrisă de mine la școală și-a citit mici crâmpeie în cancelarie, dar și în fața claselor la care avea de predat. O să vedeți, a spus dumneaei atunci, că băiatul ăsta o să ajungă scriitor!
Aoleu, s-a speriat tata, când a auzit, adică nu inginer, nu profesor? Nici măcar tehnician agricol?, care era, orișicât, o meserie de fală în sat în perioada aceea.
Poate că era mai bine scriitor, decât poet, a zis mai apoi tot el, când a aflat că scriam noaptea la lumina lămpii poezii. Ai grijă, nepoate, să nu ajungi ca Eminescu, mi-a spus unchiul Dudică, fratele tatei, ce tocmai trecuse pe la noi. Aș vrea eu, am răspuns. Adică vrei să înnebunești? a făcut el ochii cât cepele. Ori de câte ori stau de vorbă cu unchiul Dudică în gând, încerc să-l liniștesc, spunându-i că n-am ajuns ca Eminescu și nici n-o să ajung vreodată, ceea ce nu exclude posibilitatea de a înnebuni, totuși, într-o zi. Dar nu din cauza scrisului, ci a lumii în care trăim. Pentru că tot veni vorba, chiar dumnealui, Eminescu, era modelul copilului care eram atunci. Tot pe el îl are ca model și copilul care sunt acum.
R.Ș.: Ați ales să urmați Dreptul, nu Filologia. Știu că v-a convins să faceți asta un prieten mai mare, student la Drept. N-a fost o alegere contra naturii dumneavoastră? Nu ați regretat?
Ș.M.: Până spre terminarea liceului, mi-am dorit să devin regizor de film, pentru ca, dintr-odată, să-mi dau seama că n-aveam nicio șansă să intru la IATC. Cine erau părinții mei? Doi oameni simpli din Teleorman, care lucrau la CAP. Mama nu ajunsese niciodată mai departe de București, oraș aflat la numai 80 de kilometri de satul în care trăia. Tata avusese noroc cu armata, petrecuse doi ani ca soldat la dumneavoastră, în Banat, la Oravița. După aceea, însă, n-a mai avut unde să plece departe. Doar până la București și el, de unde se întorcea destul de repede acasă. La ei m-am gândit în primul rând, când am decis să aleg o altă cale. N-aș fi intrat în mod sigur la facultatea pe care mi-o doream, și asta i-ar fi făcut să sufere, pentru că lumea din sat își pusese speranțe în mine, crezându-mă un băiat deștept. Și eu mă credeam un pic, dar nu într-atât încât să intru la regie de film. Poate că nici la Drept, dar mi-am amintit de vechea mea legătură cu Dumnezeu și m-am apucat din nou să-I scriu. Ca pe vremuri.
Și El mi-a răspuns, sfătuindu-mă să mă încred totuși în literele alfabetului învățat la școală și să mă pun pe citit. Câteva stive de cărți. Chiar în noaptea dinaintea bacalaureatului am simțit c-o să-mi crape capul, de-adevăratelea, și am ajuns, dus de mama de mână, la doctor, care mi-a zis c-ar fi bine să nu mă prezint a doua zi la examen. Dar m-am prezentat, însoțit tot de biata mea mamă. Și-a fost bine. La examenul pentru facultate m-am dus singur. De ce Dreptul? Mi s-a părut că se potrivește cu spiritul meu justițiar, de pe urma căruia am avut mai mereu de pierdut. Și-o să mai am, fiindcă nu mi-a trecut chiar de tot.
R.Ș.: Student la Drept fiind, ați fost redactorul-șef al revistei Opinia studențească, ce apărea la Iași. Care vă erau gradele de libertate ca jurnalist, ce se putea publica, cum funcționa cenzura, autocenzura? Avea presa studențească lanțul mai lung?
Ș.M.: Eu, ca redactor-șef al revistei Opinia studențească, m-am simțit un om liber. Liber să înjur de mama focului și chiar să dau bir cu fugiții, când mă întorceam cu revista de la viză. Acesta era numele de domnișoară al cenzurii. De doamnă, mai bine zis, pentru că o doamnă, profesoară universitară și activistă de partid, ne dădea viza. Primele două pagini de revistă erau mereu cu bucluc. În rest, aveam destulă libertate, asta și datorită șefilor pe linie de organizație studențească, oameni cu capul pe umeri, în general. Și, aproape în toate cazurile, cu ceva minte în cap. N-am simțit prezența lanțului. Poate unde nu prea știam să lătrăm. Pesemne că el a existat, purtându-l, la gât sau la picior, fără să știm.
R.Ș.: Un coleg din generația dumneavoastră, prozatorul Dumitru Augustin Doman, crede că „literatura se învață pe cont propriu”. Nu e nevoie de maeștri, nu sunt necesari? Ce ar însemna acest „cont propriu”? Cum vi l-ați deschis și la ce bancă?
Ș.M.: Nu știu să vă răspund la această întrebare. Maeștrii mei au fost toți scriitorii mari cărora le-am citit cărțile. Cât despre cont, primul meu cont propriu l-am deschis la banca în care am fost așezat în clasa I. Cât s-o fi adunat în el, numai cei care-mi citesc cărțile pot spune.
R.Ș.: Spuneți într-un interviu acordat lui Marian Nazat: Politica e, cel puțin la noi, monopol de gașcă. Cam așa este, din păcate, și literatura! Asta cu politica o înțeleg, fiindcă ea se face într-un partid, al cărui membru cam trebuie să fii, iar unde sunt mai mulți se poate vorbi de-o… gașcă. Dar cu literatura de gașcă nu mi-e clar, ajutați-mă.
Ș.M.: Chiar așa?! Dumneavoastră, care sunteți mult mai tânăr decât mine și care nu v-ați operat, sunt sigur, de cataractă, așa cum am făcut eu anul trecut, nu se poate să nu vedeți cum stau lucrurile. Uitați-vă la jurii, la premiile literare, la cronicile din revistele importante, și-o să-mi dați dreptate. Sau poate că de la dumneavoastră se vede altfel. Dacă da, înseamnă că e musai să-mi schimb ochelarii. Cu unii de măgar. Sau chiar de cal!
R.Ș.: Pregătiri de înviere, cea mai recentă carte a dumneavoastră de poezie, apărută la Junimea, a fost, pentru mine, una dintre revelațiile literare ale anului 2020. Sunt acolo poeme epice formidabile, surprinzătoare, cu finaluri neașteptate. Există și o poveste a acestor Pregătiri…? Când sunt scrise, în cât timp?
Ș.M.: Anul trecut, în toiul pandemiei mi s-a năzărit să-mi aduc aminte că-n studenție fusesem un poet onorabil printre cei din generația mea. Ba chiar citisem, urmare a unei selecții făcute de Laurențiu Ulici, care nu alesese decât vreo șapte-opt nume de poeți studenți din toată țara, pe scena primului și ultimului Festival Național de Poezie, desfășurat, în 1978, la Iași. Eram acasă, în Teleorman, și ca să pot suporta singurătatea ce-mi dădea târcoale și să fac, cât de cât, suportabil gândul că n-o să mai fiu într-o zi, dar că mai rău decât a nu mai fi e faptul de a fi bătrân, tot mai bătrân, pe măsura trecerii timpului, deși tu simți că nu te-ai despărțit încă de copilărie, i-am trimis poeziei vorbă să vină să-mi țină de urât. Spre uimirea mea, ea chiar a venit. Aproape în fiecare zi, până la sfârșitul verii. Tot atunci a venit și un telefon de la Lucian Vasiliu, directorul Editurii Junimea, care mi-a mărturist c-ar vrea să publice o carte de poezie scrisă de mine. Am zis că să mai vedem. El m-a sunat din nou. Și uite așa m-am pomenit înviind, ca o dovadă a faptului că nu m-am născut chiar întâmplător în Noaptea de Înviere.
R.Ș.: Cum faceți trecerea de la proză la poezie sau la teatru? Știți dinainte ce scrieți? Pentru teatru, aveți un plan al textului, o linie pe care o urmați?
Ș.M.: Sunt mulți ani de când n-am mai scris o piesă de teatru. El s-a lăsat de mine, nu eu de el. Cam la fel se întâmplă și cu trecerea de la proză la poezie. E după cheful lor, nu al meu. Ele aleg! Eu sunt doar un executant care știe că le dezamăgește de multe ori, însă ele găsesc de fiecare dată puterea să mă ierte și mă pun la încercare din nou. Cam din asta se compune viața mea, din încercări repetate, cărora mie îmi place să le spun începuturi, nădăjduind să țin, cu ajutorul lor, la distanță, cât mai multă vreme, marele sfârșit.
R.Ș.: Credeți în prieteniile literare sau sunt imposibile, fiindcă orgoliul și vanitatea creatorilor nu prea lasă loc și pentru alții?
Ș.M.: Nu cred în astfel de prietenii. Cred doar în prieteniile dintre oameni. Iar dintre acestea, cred numai în cele care nu se organizează în grămezi. Cine e prieten cu toată lumea nu e, de fapt, prieten cu nimeni. Cred în prietenia dintre cărți. Ele n-au nici vanitate, nici orgoliu. Cărțile nu știu să mintă. Spun întotdeauna adevărul. Și despre ele, și despre autorii lor.
R.Ș.: Citiți literatura scrisă de cei sub 40 de ani? Vă mulțumește literatura contemporană română? Ce vă place la ea?
Ș.M.: În ciuda faptului că sunt membru al Consiliului de conducere al Uniunii Scriitorilor, stau cam la marginea vieții noastre literare. Nu prea mă înghesui pe la festivaluri ori alte întâmplări de același fel. Ce-i drept, nici organizatorii acestora nu se înghesuie să mă invite. Cât despre literatura celor tineri, nu știu, din păcate, prea multe. Despre literatura contemporană pot spune că știu câte ceva. Bunăoară, că e, de multe ori, în avantajul cărților să nu-i cunoști pe autorii lor. E și în avantajul autorilor, de altfel. Există însă și printre scriitori oameni a căror frumusețe se ridică la nivelul frumuseții cărților pe care le scriu. Nici mulți, nici puțini. Nu poate spune nimeni cu precizie câți.
R.Ș.: V-ați întrebat vreodată de ce și pentru cine scrieți literatură? Ați găsit și răspunsul?
Ș.M.: Nu m-am întrebat, pentru că știu. Și pentru cine. Și de ce. Vă răspund în ordine inversă. Scriu ca să pot înțelege de ce mi-au fost date puterile de care v-am vorbit mai devreme. Puterea de a mă mira și puterea de a iubi. N-am ajuns încă scriitorul care visez să viu. N-o să ajung poate niciodată. Câteodată îmi vine să mă opresc. Dar cum să te oprești din vis? Și apoi există niște oameni care îmi dau puterea de a-mi împrospăta continuu puterile amintite. Pentru ei scriu. Dar mai ales pentru un om care nu mi-a citit nicio carte. Dar le-a strâns pe unele dintre ele la piept, făcând ca în fiecare pagină a lor să se audă bătăile inimii sale. Omul acesta e mama. De la ea, neștiutoarea de carte, am învățat să-I scriu, când eram copil, lui Dumnezeu, iar mai târziu, de la copilul aceala, să scriu cărți. Tot un fel de scrisori către Dumnezeu și ele. Către Dumnezeu și mama, care s-a mutat, într-o toamnă din anii trecuți, alături de El, în cer.