La data scrierii acestor rânduri, Curtea noastră Constituţională a parcurs procedura de validare a alegerii dlui Klaus W. Iohannis în funcţia de Preşedinte al României, pentru un al doilea mandat. Ocazia nu a fost ratată de cel (oarecum) sărbătorit, pentru ca acesta să se răstească (cumva) la judecătorii instanţei de contencios constituţional, cărora le-a reproşat că, prin mai multe decizii anterior pronunţate, au atentat la competenţele Instituţiei Prezidenţiale şi, implicit, la statul de drept, aşa cum este el perceput de Şeful Statului (urâtă şi periculoasă titulatură!) ori, probabil, de consilierii Domniei Sale. Dar nu despre asta vreau să scriu. Ceea ce pe mine m-a impresionat în recent încheiata campanie electorală a fost uşurinţa cu care învingătorul acestor recente alegeri prezidenţiale a trecut de la un slogan la altul, în intervalul de cinci ani, care s-a scurs între prima şi, respectiv, secunda alegere a sa în funcţia supremă în stat (din nou, o sintagmă inadecvată!).

În anul 2014, dl Iohannis servea electoratului sloganul „România lucrului bine făcut”. Intuiesc că, în esenţă, acest slogan transmitea următorul mesaj: că, din pleiada de candidaţi înscrişi la alegerile prezidenţiale organizate în anul 2014, doar candidatul de atunci Klaus W. Iohannis era capabil să facă lucrurile bine. Şi nu oricum, ci singur, în virtutea unei calităţi pe care, la acea vreme, a exploatat-o cât de intens a putut: aceea de a fi etnic german. Cert este că sloganul şi-a dovedit din plin utilitatea: dl Iohannis a câştigat un prim mandat de Preşedinte al României, alegătorii preferându-l în dauna dlui Ponta, cel care, prin atitudine şi afirmaţii (făcute mai ales între turul întâi şi turul doi al acestor alegeri), devenise antipatic pentru mulţi electori. În cei cinci ani scurşi după sfârşitul anului 2014, dl Iohannis a încercat, în felul Domniei Sale, să facă lucrurile bine. A coabitat cu mai multe guverne social-democrate, pe care (de cele mai multe ori, pe drept cuvânt) le-a criticat, a protestat împotriva asaltului pe care unele dintre aceste guverne l-au iniţiat asupra independenţei Justiţiei, a vociferat la adresa nepregătirii dnei Dăncilă pentru funcţia de prim-ministru al României (deşi dl Iohannis a numit-o în această funcţie, lucru pe care — cred eu — dl Băsescu nu l-ar fi făcut niciodată) şi a tot vehiculat ideea că „un Guvern al său”, de culoare liberală, i-ar permite (ori i-ar fi permis) să facă mai multe pentru România şi, cel mai probabil, mai bine. Ceea ce i-a scăpat dlui Iohannis şi ceea ce nu a (mai) făcut bine au fost lucrurile legate de Schengen, MCV sau ridicarea pentru români a vizelor pentru Statele Unite, probleme de care era ori ar fi trebuit să fie direct şi nemijlocit răspunzător. În plus, deşi a numit trei prim-miniştrii social-democraţi (Tudose, Grindeanu şi Dăncilă), ceea ce inculca ideea coabitării politice, în plan intern, nu aş zice că dl Iohannis a făcut bine prea multe lucruri: Moldova (dintre Carpaţi şi Prut) nu este în niciun fel legată de ţară, pentru că îi lipseşte fie şi numai o singură autostradă, care să o lege de Transilvania sau de Muntenia, iar avioanele Tarom-ului, mai ales din toamnă şi până în primăvară, zboară spre Timişoara, Cluj sau Bucureşti (şi retur) doar din când în când, respectiv atunci când nu e ceaţă, iar piloţii ATR-urilor reuşesc cumva să vadă pe geamul cabinei pista modestului aeroport din Capitala Moldovei; sudul ţării (adică ceea ce e aşezat între Carpaţi şi Dunăre) e sărac lipit. Exceptând Craiova (care face eforturi pentru a deveni un veritabil oraş european), nu îmi vine în minte nicio altă localitate în care să-ţi vină să te stabileşti. Deşi e o zonă de şes, nu găseşti (până dincolo de Bucureşti, spre Constanţa) niciun crâmpei de autostradă, astfel că nici investitori prea mulţi şi prea puternici nu afli prin aceste locuri. Mi se va reproşa de către unii că de povestea aceasta a autostrăzilor ar fi trebuit să se ocupe, în exclusivitate, Guvernul. Desigur, Guvernului îi incumbă şi această competenţă. Dar să nu uităm că legea bugetului de stat este promulgată de Preşedintele României. Iar acesta din urmă, timp de vreo patru bugete (2015, 2016, 2017 şi 2018), nu a observat că, la capitolul investiţii, din construcţia bugetară lipsesc alocările pentru autostrăzi. Măcar pentru cele care ar fi trebuit să lege Iaşul de Timişoara, via Cluj-Napoca, Iaşul de Bucureşti şi Bucureştiul de Timişoara, via Craiova. Dar Preşedintele în exerciţiu al României, preocupat să facă bine cu totul alte şi variate lucruri, a neglijat acest nesemnificativ amânunt. Şi uite aşa, am rămas fără o infrastructură rutieră de mare anvergură, deşi realizarea unui astfel de ambiţios proiect l-ar fi plasat pe Preşedinte în istoria contemporană a României şi l-ar fi îndreptăţit să livreze astăzi simpatizanţilor săi noul slogan cu care a sedus recent o largă majoritate a electoratului: „România normală”. Pentru că eu cred că o Românie normală este o Românie cu o solidă infrastructură rutieră, astfel capabilă să-şi clameze indivizibilitatea teritorială şi unitatea instituţională (un singur Guvern, un singur Parlament, un singur Preşedinte şi o singură Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie). Cred însă că „noului” Preşedinte al României (nou pentru că un nou slogan se conjugă în mod natural numai cu un nou Preşedinte, chiar dacă, din punct de vedere fizic, vorbim despre una şi aceeaşi persoană) trebuie să-i acordăm circumstanţa bunei-credinţe şi să-i recunoaştem prezumţia altruismului regăsit (în urma instalării Guvernului său, condus de încă neconvingătorul Domn Ludovic Orban).

Habar nu am dacă domnului Preşedinte Klaus W. Iohannis i-a căzut vreodată în mână cartea lui Tadeusz Kotarbinski, intitulată Tratat despre lucrul bine făcut, publicată şi în România, prin anii ’70 ai secolului trecut, la Editura Politică, în colecţia „Idei contemporane”. În această carte (pe care, cel mai probabil, consilierii Domniei Sale s-ar grăbi să o califice drept marxistă şi, prin urmare, revolută), se face vorbire despre acţiunea colectivă (ceea ce implică solidaritate), despre valorile practice ale acţiunii (ceea ce implică raţionalitate), dar şi despre principiile cooperării (la care Constituţia noastră îl obligă pe Preşedinte), toate în forma unor majore premise ale lucrului bine făcut. Şi — aş adăuga eu — al unor rezultate normale ale activităţii asumate; iar unul dintre aceste rezultate ar fi… România însăşi.