Conflictele militare au devenit un fapt cotidian. Războiului din Ucraina i s-a adăugat și cel din Israel. Dialogul internațional — de care, cu 10 sau 20 de ani în urmă, marile puteri cu regimuri politice și sisteme economice diferite încă se mai foloseau — a fost pur și simplu abandonat sau, în cel mai bun caz, înlocuit cu un soi de pălăvrăgeală, presărată cu luări peste picior și ofense reciproce. Astăzi, nici nu mai poate fi vorba despre un dialog între națiuni, ci de multiple monologuri ale unora care cred că dețin și reprezintă singurul adevăr. Americanii țin prelegeri, rușii dau sfaturi, chinezii amenință subliminal și toți ceilalți îi ascultă ori se prefac că o fac, în speranța că vor dobândi grația, protecția sau ajutorul economic al vreuneia dintre marile puteri. Dar realitatea este una tristă și aproape înfricoșătoare. Mulți, mult prea mulți dintre cei care astăzi dețin puterea politică, economică și militară a acestei lumi se gândesc la război și cred că vremea păcii a trecut sau că pacea a devenit pur și simplu nerentabilă. Cum de s-a ajuns la această dureroasă situație?
De mai bine de două decenii, mapamondul a început să treacă printr-un proces de dezintegrare și chiar de atomizare, în pofida unor fenomene care, în aparență, aveau o cu totul altă semnificație. Uniunea Europeană și Alianța Nod-Atlantică s-au extins, dar aceste fenomene nu au adus mai multă coeziune la nivel global, nici mai multă liniște și nici mai multă siguranță pentru cei aflați în vecinătatea acestor două blocuri supra-statale. Justificat sau nu, state precum Rusia sau China s-au simțit vexate ori chiar amenințate de extinderea lumii euro-atlantice în Europa Centrală și de Est, reproșând puterilor occidentale fie faptul că nu s-au consultat cu oficialii de la Moscova sau de la Beijing, atunci când au decis extinderea, fie că nu a existat o înțelegere Est-Vest care să permită o asemenea extindere, în care Răsăritul acestei lumi nu a văzut altceva decât o spulberare a aranjamentelor internaționale care au guvernat lumea de după cel de-al Doilea Război Mondial.
Desigur că, în cazul unui stat suveran, nimic nu ar trebui să primeze în luarea unei decizii de interes pentru acesta, decât principiul independenței și al promovării libere a propriei viziuni de politică externă. Pe scurt și în alte cuvinte, oricărei țări independente trebuie să i se recunoască dreptul la a-și alege prietenii sau aliații, dar și adversarii. Numai că politica se face de oameni, iar aceștia au propriile lor interese, frustrări, obsesii, ambiții și chiar nevroze. Este de acum o platitudine ideea că nu popoarele declanșează războaie și nu ele sunt în măsură să încheie tratate de pace, ci politicienii care, la un moment dat, urmare a unor alegeri libere sau prin mecanisme nedemocratice, își asumă exercițiul puterii politice. Mai ales politicienilor cu porniri autoritariste, războiul le pare a fi o aventură, în care ei își târăsc propriul popor, din motive sau sub pretexte dintre cele mai bizare: nimicirea unui dușman imaginar, îndepărtarea unui inamic real sau închipuit ori dorința de a exalta sentimentele naționaliste și patriotarde ale unor mulțimi sărăcite, dezorientate și cărora ei — politicienii fără valoare — nu le pot garanta nici măcar perspectiva unui trai decent și, cu atât mai puțin, belșugul propriu-zis.
Acești politicieni cu ambiții de lideri plenipotenți au războiul în suflet. Ei vor să facă rău pentru că pur și simplu nu sunt capabili de altceva și nu au o minimă capacitate de a face bine. Pentru ei, războiul, suferința, mizeria sau moartea nu sunt altceva decât culorile în care își văd și își duc existența. Ei se găsesc în război cu propriul sine, ba chiar și cu sufletul lor, neputând depăși angoasa care îi macină decât împingându-i pe ceilalți în cea mai neagră suferință. Desigur că mai toți acești politicieni cu apucături de Pol Pot generează, la nivel micro-social, replici de mai mică anvergură. E plină lumea de azi și gem societățile contemporane de mici șefi cu suflet negru și cu porniri care mai de care mai belicoase. Unul conduce o instituție publică, altul, un partid politic, unul e mare director, altul e șeful unui serviciu administrativ și toți nu sunt guvernați decât de dorința de a nu fi cumva urniți din funcțiile ocupate, iar pentru a-și conserva pozițiile sunt gata să se bată cu toată lumea și să-i instige pe toți împotriva tuturor. E felul lor de a trăi și de a supraviețui. Principiul lor de viață este bellum omnium contra omnes. Ei nu pot empatiza cu nimeni, ei nu pot iubi pe nimeni (poate doar pe cei foarte apropiați lor), ei nu pot avea înțelegere pentru nimeni și pentru nicio problemă cu care se confruntă eventual un seamăn de-al lor. Ei uneltesc și trag sfori, ei se răzbună prin alții, neavând bărbăția confruntării directe, ei recurg la cei mai slabi, pe care îi transformă într-o interfață, ei nu-și asumă niciodată decizia malignă, ci o deghizează sub mantia aparentă a voinței altora sau a unei bune intenții. Păstrând proporțiile, cred că tocmai acest mod al lor de a vedea și înțelege lucrurile și lumea înconjurătoare îi face neverosimili. O singură confruntare cu realitatea și cu onestitatea celorlalți riscă să-i sfărâme. Pentru că războaiele pot dura, dar nu țin o veșnicie.
