Să nu creadă cineva că rândurile de mai jos sunt o consecinţă a recitirii de către mine a poemului „Epigonii” de Mihai Eminescu. Nici vorbă. Pur şi simplu, făcându-mi puţină ordine în bibliotecă, un corpus, de altfel, destul de mic şi cu semne de îmbătrânire, am dat peste un volum ce mi-a atras imediat atenţia. Avea un parfum vechi, „Titu Maiorescu, Critice, I”. Repede, din gând în gând, am ajuns la anii liceului, la clădirea aceea mare din „Dorobanţi”, doldora, după cum aveam să aflu, de profeasori de matematică, fizică, chimie, materii care mie nu-mi plăceau, dar şi de purtători de catalog care transmiteau stări de linişte, seninătate, predând româna, franceza sau , în regim de chiuituri, muzica, desenul. Liceul purta numele lui I.L. Caragiale, dar înainte, pe vremea „burgheziei” se numise Titu Maiorescu. Ce ni se spusese nouă, conform programelor, despre acesta din urmă prin anii de liceu?…În orice caz, nu lucruri prea bune. Fusese un reacţionar, dorea o artă ruptă de popor, esteticul să primeze, cultiva elitismul, bineînţeles, nu l-a ajutat pe Eminescu în clipele lui grele, a făcut politică în defavoarea intereselor ţării. „Nu-uri”, care-l transformau într-un personaj indezirabil pentru spiritualitatea, cultura ,oricărui popor. Şi astfel se proceda, la injectarea neadevărurilor în sufletele unor generaţii. În realitate, Maiorescu, asta foarte pe scurt, a fost prima minte critică limpede care a început să facă ordine într-o literatură mică, care tocmai se năştea. A tras semne de alarmă în faţa preluării din apus a anumitor valori pentru care nu aveam terenul pregătit. Vorbim aici, în realitate, de „formele fără fond”. A pledat pentru o limbă română limpede, firească, debarasată de italienisme, galicisme, formule arhaice apropiate de lexicul cronicarilor. A vituperat împotriva ignoranţei, indiferent unde ea s-ar fi manifestat, printre membrii „Societăţii Academice” sau în rândurile învăţătorilor din şcolile primare. A subliniat în repetate rânduri, prin discursuri ori articole publicate în „Convorbiri Literare” despre rolul culturii în supravieţuirea, progresul unei naţii. În fapt, în aceste gen de „observaţii”, deschideri de direcţii, a şi constat opera lui. Câteva citate vor da greutate acestor firmaţii…”Poporul român de câteva decenii se află invadat sub formele nenumărate ale civilizaţiei apusene. Într-o asemenea situaţie, trebuie să ne ferim mai ales de un pericol. De fraza goală, de iluzia că formele deşerte pot ţinea locul fondului solid şi acest pericol este tot aşa de mare în literatură ca şi în politică”. Sau, mai departe…”Ne lipseşte activitatea ştiinţifică, cercetări originale în toate ramurile ştiinţei sau nu există deloc sau sunt prea puţine. Şcoale mai multe şi mai bune, profesori din ce în ce mai puţin ignoranţi, încetul cu încetul gustul ştiinţei deşteptat în tinerime”. Nu e de prisos să reamintim şi aceste rânduri…”Tocmai spre deşteptarea publicului român ( eternul” Deşteaptă-te Române”), din nepăsarea lui trebuie prezentate numai formele estetice cele mai curate , şi în mijlocul agitărilor politice şi sociale arta este anume chemată a ne da un liman de adăpost”. Şi, acum , în încheiere…”Va avea România un viitor? Se mai află în poporul ei destulă putere pentru a ridica şi a purta sarcina culturei?. Se vor găsi întotdeauna oameni cari exploatând aparenţele uşoare vor pune nălucirea în locul realităţii şi caricatura în locul fiinţei adevărate. Totul este însă ca acestui fel de oameni să nu le fie îngăduit să ocupe locul cel de frunte în mişcarea intelectuală a poporului lor”. ( Extrase din studiile lui Titu Maiorescu, „Observări polemice”, Direcţia nouă în poezia şi proza română ).
De la scrierea acestor lucruri timpul s-a scurs, alte generaţii au urcat pe scenă, s-au consumat două războaie, a sosit, în sfârşit la noi şi comunismul, cu închisori, Dan Deşliu, Mitrea Cocor,cu legiuni de impostori , cu toate binefacerile lui. De la personalităţipolitico-