În interesul țărișoarei — că doar nu ar putea fi altfel! — majoritatea guvernamentală este pregătită să livreze tinerimii noastre studioase o nouă lege cu privire la organizarea și funcționarea învățământului superior din România. Dintre multele inepții pe care le prevede proiectul de lege a învățământului universitar — ce poate fi consultat pe site-ul Ministerului Educației Naționale —, inepții pe marginea cărora îmi voi face timp să mai scriu după această vacanță de vară, îndeosebi două mi-au ars ochii: aceea a duratei mandatului de rector și, respectiv, aceea a numărului maxim de mandate de rector pe care o persoană le poate cumula la conducerea unei universități.

Dacă proiectul de lege mai sus menționat va intra în vigoare, durata mandatului de rector va crește de la patru la cinci ani. Sublim! La ce bună această modificare, câtă vreme durata mandatului senatului universitar rămâne de patru ani? Ceea ce înseamnă că după primele alegeri ale rectorilor și ale senatelor universitare, care ar trebui să se consume urmare a intrării în vigoare a noii legi a învățământului superior, la patru ani distanță se vor organiza alegeri doar pentru desemnarea unui nou senat, în timp ce rectorul, vreme de încă un an, va aștepta — cu serenitatea specifică unui despot luminat — la instalarea noului „legislativ” universitar, spre a-și pregăti și, la nevoie, asigura realegerea. Recunoașteți modelul? E de inspirație… năstasiană. Crezând în șansa lui de a deveni Președintele României, și nu un viitor deținut, înainte de alegerile prezidențiale din 2004, cu ocazia revizuirii constituționale din anul 2003, Adrian Năstase și-a convins colegii parlamentari să crească durata mandatului de șef al statului de la patru la cinci ani, dar să mențină durata mandatului celor două Camere ale forului legislativ la patru ani. Consecințele le cunoaștem cu toții: alegerile prezidențiale și cele parlamentare s-au decalat; România a ajuns în situația de a fi frământată de războaie electorale câte 24 de luni, odată la trei ani, răstimp în care aveau loc, mai întâi, alegerile parlamentare generale și, mai apoi, cele pentru un nou președinte; Parlamentul a ajuns să-și trăiască existența politică în siajul instituției prezidențiale; România a alunecat spre un prezidențialism care a schimonosit democrația noastră — oricum, foarte originală — și a devalorizat postura politică a Parlamentului.

Dar mai periculoasă decât orice altă intenție de modificare a actualei legi a educației se referă, după părerea mea, la numărul maxim de mandate de rector pe care o persoană le poate exercita într-o universitate din România. Reglementarea este de-a dreptul hilară! După ce textul proiectului de lege stabilește faptul că este interzis ca o persoană să ocupe funcția de rector într-o anumită universitate, pentru un număr nelimitat de mandate, același proiect adaugă, într-o manieră demnă de Duma de Stat a Federației Ruse, faptul că limita cu privire la numărul maxim de mandate se stabilește de fiecare instituție de învățământ superior, prin hotărâre a senatului universitar. Pentru un centru universitar ca cel existent în Timișoara, lucrurile ar putea sta după cum urmează: la Medicină, Senatul ar putea stabili ca numărul maxim de mandate de rector pe care o persoană le poate exercita — succesiv sau „pe sărite” — să fie de patru, la Politehnică — de șase, la Agronomie — de opt, iar la Universitatea de Vest — de zece. Ca să nu mai spun că aceiași senatori ar putea să introducă, cu prilejul stabilirii numărului maxim de mandate, și șopârla pe care actuala Lege cu nr. 1/2011 o prevede, aceea cu… mandatele complete. Spre pildă, Senatul Universității de Vest ar putea hotărî că o persoană poate exercita un număr maxim de zece mandate complete de rector, ceea ce înseamnă că, dacă din oricare zece mandate lipsește fie și numai o singură zi — pentru că, spre pildă, rectorul în exercițiu s-a auto-suspendat, fiindcă avea de făcut o vizită privată în Republica Populară Congo —, nimic nu-l va împiedica pe ambițiosul de neînlocuit să aspire chiar și la al unsprezecelea mandat.

În sfârșit, dar nu în ultimul rând, în privința aceluiași subiect, legat de mandatul de rector universitar, proiectul de lege omite să stabilească îndreptățirea celor care au exercitat două sau mai multe mandate de rector sub actuala reglementare, reprezentată de Legea nr. 1/2011, de a obține alte mandate de rector, la aceleași universități pe care le-au tot condus, sub imperiul noii legi. Știți ce ni se va spune? Că mandatele de patru ani, exercitate cât timp Legea nr. 1/2011 a fost în vigoare, nu se mai numără, că legea nouă produce efecte numai pentru viitor, că ea nu poate retroactiva și că, odată intrată în viitoare noua lege, noi toți am renăscut și pentru noi toți o nouă epocă de aur a început. Hm, asta e de inspirație… iliesciană. În 1996, după ce Ion Iliescu exercitase un prim mandat de Președinte al României, între 1990 și 1992 (înainte de intrarea în vigoare a Constituției din 1991) și un al doilea mandat, între 1992 și 1996, a sărit opoziția liberalo-țărănistă, arătând că, prin depunerea candidaturii sale la funcția supremă în stat, în anul 1996, Ion Iliescu aspira de fapt la un al treilea mandat de Președinte al României. Agitația nu a contat, întrucât Curtea Constituțională de atunci a stabilit că nu putem număra decât mandatele pe care Ion Iliescu le-a exercitat după intrarea în vigoare a Constituției din 1991. Așa că modelul „la vremuri noi, tot noi” este deja patentat.

Cred că proiectul viitoarei legi privind educația superioară în România este făcut în birourile unor rectori care nu-și doresc altceva decât să se permanentizeze în funcțiile universitare pe care le ocupă de ani buni. Ei sunt genul acela de pseudo-dascăli universitari pentru care prelegerea la catedră este o spaimă în sine și care, odată ajunși într-o funcție de rector, au ajuns să interiorizeze convingerea că sunt de neînlocuit și că nimeni nu le poate succeda. Se înșală! Nimeni nu este de neînlocuit, iar funcția de rector universitar ar trebui să fie una profund democratică, trăsătură care implică, în mod special, exercițiul ei pe o durată rezonabilă și strict limitată în timp.