Așa cum deja cunosc cititorii noștri dintr-un număr trecut al poveștii noastre de pe meleagurile din zona Mehadia-Băile Herculane aici a fost descoperit printr-o întâmplare un mormânt misterios. După cum s-a dovedit ulterior fără putință de tăgadă locul de veci de lângă zidul de răsărit al bisericii ortodoxe din Mehadia este al ctitorului acestului lăcaș de cult. Nimeni altul decât protopopul acelui loc la cumpăna dintre secolele XVIII și XIX.
Nicolae Stoica de Hațeg a fost un însemnat fiu al locurilor ce a dat semnalul emancipării locuitorilor ce viețuiau între dealuri. La două secole distanță de anii când a activat părintele Nicolae puțini mai știu cine a fost și ce a făcut pentru cultura română de atunci. Chiar dacă lumea îl cunoște din auzite ca fiind cel ce are câte o strada cu numele său în diverse localități bănățene ar merita mai mult de la urmașii săi actuali. A fost un luminat ce a gândit cu mult în avans față de epoca sa. S-a aplecat cu mult entuziasm asupra limbii vorbite dar și a celei literare, a tradus destul de mult din literaturile la care avea acces pentru a oferi și românilor posibilitatea de a cunoaște cărți străine.
A fost preot cu mult har ce s-a ocupat de ridicarea numeroaselor biserici din sudul bănățean dar în egală măsura a slujit și haina militară. Dar faptele pentru care întradevăr ar trebui să rămână în veșnică amintire este minuțiosa sa activitate de cronicar al acelor vremuri. A fost cel ce a trecut istoria acestor locuri de la scrieri disparate și ocazionale la cea de cercetare științifică serioasă. A fost cel ce a trecut de la cronici la lucrări istorice cu caracter literar adevărat.
Nicolae Stoica de Hațeg a purtat cu mândrie numele unei frumoase zone de la cumpăna dintre Ardeal și Banat, anume a țării Hațegului, pe care nu a cunoscut-o cu adevărat. Nici nu este prea clar dacă a călătorit prin acele locuri. Era doar numele de obârșie al părintelui său ce de acolo s-a ridicat.
Acest preot, pe numele său, Athansie Stoica era originar din Haţeg sau din împrejurimi unde a și deprins o brumă de carte din frecventarea școlilor locale. Avânde chemarea către studiu a ajuns peste munți în Țara Românescă. La Râmnic continuă studiile și este hirotonisit preot ortodox. Se întoarce în Transilvania unde slujește ca preot în diverse parohii din zona Hațegului. În secolul al XVIII-lea se ducea o puternică campanie de trecere a clerului ortodox ( dar și a enoriașilor lor) la biserica unită cu Roma. Era un mod mai simplu de a controla populația prin apropierea de religia catolică dominantă în epocă.
Athanasie Stoica rezistă o vreme presiunilor de convertire. Dar mai apoi persecuțiile au continuat prin confiscare averii. Ia drumul bejeniei și ajunge în Banat unde spiritul de toleranță era mult mai mare. Aici nu erau presiuni de a trece la o credință sau alta. Nici credința greco-catolică nu era așa de răspândită ca în Ardeal. Se stabilește în Mehadia unde găsește aceiași zonă depresionară liniștită între dealuri și cu priveliștea munților în zare ca în Hațegul natal.
Pe data de 23 (sau 24) februarie 1751 vede lumina zilei copilul părintelui Athanasie și al soției sale Varvara. A fost botezat cu numele sfântului Nicolae.
Nu se cunosc prea multe din prima perioadă din viața acestui copil al Mehadiei. Începe școala în localitate la vârsta de șase ani. Așa cum erau obiceiurile pe atunci dascălii predau în limba slavonă chiar dacă copii erau din familii de români. De fapt asta erau și limba oficială de cult în biserici. Nici măcar locuitorii de limbă sârbă nu prea înțelegeau prea multe fiind o limbă veche, arhaică ce nu prea mai avea mare legătură cu limba vorbită. Darămite un copil ce vorbea limba română acasă! Este cunoscut cert faptul că cititul și scrisul în limba română le-a deprins acasă de la tatăl său.
Fiind un copil dezghețat, ce s-a afirmat la școală, tânărul Nicolae este trimis în anul 1763 la şcoala sârbească de la Timişoara. Urma să se pregătească să devină preot ca și tatăl său. Familia nu a fost mulțumită de nivelul școlii urmate în Timișoara unde s-a dovedit că erau dascăli destul de slab pregătiți. Probabil că nivel de pregătire era cam cum este descris de Creangă în amintirile sale. Important este că în cei patru ani a deprins foarte bine limba sârbă în care avea mai apoi să scrie la fel de bine ca în cea română.
Îngrijorat de ce învață la școală tânărul, bătrânul Stoica insistă să-l mute la școala germană unde spera să se pricopsească cu o cultură mai solidă . Germana era limba universală a imperiului necesară celor ce plecau din satul lor pentru a se înțelege cu oricine. Temporar a mai urmat şi şcoala iezuită, unde a învăţat bine și limba latină.
Bătrânul Athanasie vede pericolul prin care a trecut și el în tinerețe și din teama de a nu fi convertit la catolicism, l-a retras pe la sfârşitul anului 1769. Aşadar, după patru ani de şcoală sârbească, trei ani de şcoală germană şi aproape un an de latinească şi-a însuşit cele trei limbi şi a învăţat să scrie curent în alfabetele chirilic, latin şi gotic.
În anul 1768 face prima sa vizită la Carloviţ (Karlowatz), unde se afla pe atunci reşedinţa mitropolitană a creștinilor răsăriteni, în speranța de a primi o slujbă la una din cancelariile bisericești.
În acelaşi an se află la Timișoara unde asistă la vizita împăratului Iosif al II-lea şi relatează discuţia acestuia cu reprezentanţii coloniştilor şvabi şi ai românilor. Din acele vremuri aveau să se ivească talentele de cronicar al vremurilor sale. Puterea de a observa atent fapte și întâmplări și de a reda în vorbe meșteșugite aveau să-I fie principalul aliat în scrierile sale ulterioare.
Fără a se pricopsi cu o slujbă nici la mitropolie nici la Timișoara se întoarce în Mehadia la casa părintească. Aici intră în slujba colonelului Papilla, venit în regiune pentru a termina militarizarea graniţei de sud a provinciei.
Are ca principală îndatorire să traducă în româneşte jurămintele şi regulamentele militare și alte acte oficiale. De aici deprinde acribia și corectitudinea celor puse pe hârtie. O altă activitate a fost de a mearge prin toate satele să convingă țăranii simpli să nu fugă şi să accepte militarizarea, faţă de care se arătau recalcitranţi. În timp mulți se vor dovedi militari destoinici.
Poate dintr-un impuls sufletesc intern ori ca să facă pe plac familiei, refuză să devină caporal în armată. Tânărul plin de vise și idei iluministe refuza să devină militar sau slujbaș imperial și nici pentru preoție nu avea o atracție deosebită. Soarta avea să-i joace o festă conducându-l rând pe rând în toate aceste ocupații.
Un nou prilej avea să ducă pe Nicolae în calea împăratului Iosif al II-lea. În timpul vizitei imperiale din anul 1773 în Banat, Nicolae Stoica de Haţeg va servi împăratului drept translator prin Mehadia şi satele din jur, unde militarizarea întâmpina unele dificultăţi. Împăratul ordonă colonelului Papilla să pregătească doi ofiţeri români. Unul din aceștia trebuia în mod expres să fie tânărul Nicolae Stoica dat fiind dezinvoltura cu care se descurca în mai multe limbi. Iarăși părinţii refuză să-l dea în armată.
Tânărul refuză să devină ofițer la Mehadia şi fuge la Timişoara. Aici avea să intre slujbaș al episcopului Vichentie Vidac. Pentru că era bun organizator şi bine instruit, a fost luat de directorul şcolilor neunite din Banat într-o călătorie de câteva luni la Viena. În slujba de pe lângă episcopi, el străbate Banatul în lung şi-n lat şi ajunge să cunoască foarte bine regiunea. Apoi încearcă în repetate rânduri să devină învăţător, dar refuză să accepte condiţia impusă de autorităţi de a trece la catolicism. În această perioadă se căsătoreşte cu Natalia, fiica protopopului de Caransebeş, cu care va avea 14 copii, din care doar o parte au supravieţuit variolei şi pojarului ce nu aveau încă leac.
Abia în anul 1777 reuşeşte să devină învăţător în satul Cornea, unde este şi hirotonisit diacon. În destul de scurtă vreme avea să devină și preot deplin. Astfel că în următorii ani viaţa lui s-a desfăşurat mai liniştit.
Dar în 1788 izbucneşte un nou război între marile imperii ale habsburgilor și al otomanilor, iar regiunea de graniţă bănăţeană se află în prima linie. Nicolae Stoica va fi numit preot militar al regimentului româno-sârb până în 1791.În această perioadă începe să se gândească la scrierea Cronicii, pentru a nu se pierde în uitare faptele de vitejie ale grănicerilor bănățeni. Cu deosebită dragoste de cei oropsiți a îngrijit răniții din spitale de campanie. Uneori fără nici o reținere ajuta medicii la tămăduirea rănilor celor căzuți. Iar mai apoi le oferea și cele trebuincioase celor ce nu mai aveau zile și nu scăpau cu viață.
Ca urmare a implicării sale din timpul războiului, în 1792 este numit director al şcolilor neunite din regimentul valaho-ilir ce cuprindea nu mai puțin de 110 sate. Tot cu acest prilej a primit și funcția de administrator al protopopiatului de Mehadia. Are însă o misiune deosebit de grea, întrucât războiul făcuse ravagii în această zonă. Bun organizator, el are meritul de a repune pe picioare viaţa religioasă, culturală şi economică din zona lui de competenţă.
Ca protopop, dar și om de acțiune cu multe relații, a stăruit și a reușit să adune fonduri pentru a ajuta la construirea unui număr impresionant de biserici. Dintre aceste ar fi de pomenit biserica ortodoxă din Mehadia de care am mai vorbit. O altă ctitorie importantă a părintelui Stoica avea să fie mănăstirea Mraconia. Aceasta se mai poate vedea și azi dar în altă formă diferită și reconstruită.
În această perioadă începe să-şi cultive pasiunea pentru antichităţi. Pentru că regiunea era împânzită de urmele romanilor, el a adunat de-a lungul timpului o colecţie impresionantă de antichităţi, din care a făcut un adevărat muzeu în propria casă. Parte din colecţia a fost donată de el Muzeului de la Pesta, iar restul a ajuns pe la muzee sau colecţii particulare. Biblioteca sa era de asemenea foarte bogată: în 1821 deţinea 137 titluri cu 263 de volume, în şase limbi, majoritatea de istorie dar şi din alte domenii.
Cu un prilej ce va urma vom mai vorbi despre activitatea de cărturar a părintelui Nicolae de la Mehadia ce-și spunea „de Hațeg”.