Îmi plac târgurile de carte. Și saloanele. Cui nu? Întrebați orice bun român ce părere are despre ele și veți primi un singur răspuns: excelentă. Eventual, „felicitări organizatorilor”, bravilor organizatori. „Frumoșilor nebuni…” De ce sunt atât de sigur? Fiindcă nu mă îndoiesc de buna noastră credință. Credem și știm în ce. Avem valorile clare. Iar dacă statisticile plasează piața de carte românească pe locuri întunecate în Europa nu înseamnă că nu iubim cititul. N-avem, oare, voie s-o iubim pe Kim Kardashian?! Chiar dacă n-o cumpărăm și nici măcar n-o răsfoim pe la vreun stand. Și chiar dacă tirajul ei e atât de mare, încât prețul/exemplar e accesibil oricui are o alocație de copil de ridicat. Mai cu seamă la târguri și saloane. Unde reducerile sunt la ele acasă. Merg și până la 80% (sincer, nu știu de ce?, probabil dintr-un efort de aducere aminte a culturii de masă, ori dintr-o capitalistă nevoie de lichidare a stocurilor).
Oricum, mie îmi plac târgurile, saloanele de carte. Și dintr-un motiv mai puțin obștesc, patriotic, național. Dintr-unul „administrativ”, să zic așa. Pentru că în interiorul lor afli cine sunt mareșalii și cine soldații. Simpli soldați sau cei cu baston de mareșal în raniță. Vezi zeii, eroii, pământenii. Eternii și muritorii. Cu toții, într-o ordine strictă, binefăcătoare pentru omul sătul de haosul de afară. Acolo vezi ce e de văzut și auzi ce e de auzit. Ce se aude tare, cu toate că microfoane sunt, democratic, peste tot. Doar volumul lor diferă. Ingineri olimpieni ai sunetului au grijă de ierarhia stupului celest. Știu câți wați să dea trupei care cântă în deschidere. Sau celei debutante. Iar publicul e și el ierarhizat: de la cel adus de-acasă, până cel cules ad-hoc și integral. Dar asta se întâmplă numai la case mari, în capitală.
Și toată cazemata sau mânăstirea asta — cum vreți s-o priviți —, bine împărțită pe clase, strălucind de ordine și prăfuită sublim de aerul inevitabil a ceea ce, de când lumea și pământul, e iarmarocul. Locul în care boema — cei drept, tot mai phenianizată — autorilor, editorilor, organizatorilor, a, până la urmă, vânzătorilor, cumpărătorilor și hoților de carte, funcționează. Încă mai funcționează. Cum și ce să nu-mi placă aici, într-un târg de carte?! De la pașă până la eunuc, totul mă răpește din Seraiul Literelor și mă duce în vis. Și-atunci, de ce nu stau mut ca o carpetă, și gata?
Fiindcă nu pot. Nu pot înțelege de ce organizatorii celor câteva târguri și saloane de carte din România au broșat calendarul evenimentelor de anul ăsta greșit: cu pagini duble. De ce aici, aiurea, adică în provincie, Societatea Română de Radiodifuziune, organizatoarea celui mai vechi târg de carte, Gaudeamus, și Asociația Editorilor din România, tutelara Salonului de Carte Bookfest, cele două mari forțe din Senatul Cărții, prima cu profil de Putere, a doua, cu siluetă de Opoziție (având în vedere că a preluat un alt târg, din alte, mai bune, timpuri, Bookarest), și-au suprapus popasurile la Timișoara și Cluj (Bookfest Timișoara: 6–9 aprilie, Gaudeamus Cluj: 5–9 aprilie)? Și de ce remacabilul Târg de Carte Librex Iași, neîntrerupt de 25 de ani, și Gaudeamus Oradea (înlocuitorul Gaudeamus-ului nostru, timișorean, din cauza acutizării, în 2013, după 9 ediții foarte bune, a simțului estetic al primarului Robu, căruia nu i-a plăcut cortul din Piața Operei și a aruncat evenimentul la Mall, înecându-l în 2014), se desfășoară în același timp: Iașiul, 10–14 mai, Oradea, idem? Iar asta, în timp ce Târgul de Carte și Muzică Libris Brașov a avut loc pe prea aproape: între 30 martie și 2 aprilie. O neatenție sau o hârjoneală de lux între organizatori. De unde atâta lux în lumea editorilor, a autorilor, a, mai ales, cititorilor? Acum și aici, în România, când cărțile par scrise alb pe alb și tipărite negru pe negru.
Iar dacă e hârjoneală, atunci seamănă cu disputa dintre senatorii Șerban Nicolae (PSD) și deja celebrul Mihai Goțiu (USR), demnă de un altimetru blocat la minimum în capsula cosmică a timpului politic prezent. Tocmai când credeam că Opoziția nu s-a simțit niciodată mai bine ca acum. În lenea ei, retrograd boemă, reprezentată de PNL, și-n spiritul protestatar amator până la lacrimi (de râs) al USR. Dar iată cum mi se aruncă praf în ochi. Sau, bine că nu sunt prea aproape de scenă, „precipitații” de falși tenori infiltrați între falși lăutari. Cu toate că, de la o notă încolo, și lăutarii au tenorii lor. Dar nu e cazul. Nici ăsta.