Cu puțin timp în urmă, presa anunța, pe un ton de o gravitate ridicolă, faptul că Departamentul Național Anticorupție a cerut ridicarea imunității parlamentare în ceea ce-l privește pe astăzi senatorul Florin Cîțu, care, în calitate de fost prim-ministru al Guvernului României, ar fi săvârșit fapte de corupție, în contextul achiziționării pretins inutile a unui impresionant număr de vaccinuri anti-COVID-19, ceea ce ar fi adus bugetului de stat un prejudiciu de peste un miliard de euro. „La pachet” cu dl Cîțu, aceeași unitate de parchet a mai anunțat că intenționează să înceapă urmărirea penală, în aceeași „afacere”, și împotriva foștilor miniștri ai Sănătății din guvernul condus de același domn Cîțu, useriștii Vlad Voiculescu și Ioana Mihăilă.

Societatea — plină de supărare, ceea ce, până la un punct, este de înțeles —, a reacționat… pozitiv. La rândul lor, jurnaliștii — mulți dintre ei, cu doi ani în urmă, susținători necondiționați, ba chiar înverșunați ai vaccinării obligatorii —, au avut un soi de revelație a câinelui care mușcă mâna care l-a hrănit: în sfârșit, se va face dreptate, vom primi explicațiile la care suntem îndreptățiți și se va lămuri de ce finanțele publice ale acestei țări au ajuns în starea deplorabilă în care se găsesc astăzi. Dar nu despre schizofrenia socială și jurnalistică vreau să scriu în aceste câteva rânduri, ci despre adevăratul motiv pentru care cred eu că justiția penală a ajuns să se răstească la „antipaticul domn Cîțu” (licența aparține unui foarte reputat ziarist de pe malurile Dâmboviței).

Din capul locului, vreau să le spun cititorilor mei faptul că textul art. 50 alin. (2) și, respectiv, cel al art. 57 alin. (5) din Codul nostru administrativ, stabilesc faptul că „aprecierea necesității și oportunității emiterii actelor administrative ale Guvernului aparțin Guvernului”, iar „aprecierea necesității și oportunitatea emiterii actelor administrative ale miniștrilor aparțin exclusiv acestora”. La aceasta se mai adaugă și faptul că art. 38 alin. (1) fraza I și a II-a din același Cod administrativ, stabilește faptul că hotărârile și ordonanțele Guvernului „se adoptă prin consens”, iar dacă acest consens nu se realizează, „hotărăște prim-ministrul”.

Plecând de la aceste câteva dispoziții legale mai sus evocate, pot fi făcute câteva observații: (i) decizia achiziționării unor doze de vaccin anti-COVID-19 a fost, este și va rămâne o decizie a cărei necesitate și, implicit, oportunitate a fost stabilită, în exclusivitate, de către primul-ministru de atunci al Guvernului României, respectiv de către dl Cîțu; (ii) prin urmare, această decizie a fost una eminamente politică, pentru că decidentul era un agent politic al administrației publice centrale, dar și pentru că a fost luată în acord cu Comisia Europeană, în scopul combaterii unei epidemii recunoscute ca atare la nivelul Uniunii Europene, din care și România făcea și continuă să facă parte; (iii) reamintesc celor care îl vor pe dl Cîțu la închisoare că achiziția suplimentară a unor doze de vaccin a fost atunci justificată și de posibilitatea de a pune o parte din aceste doze la dispoziția altor state, care întâmpinau dificultăți în procurarea dozelor de vaccin de care acestea aveau, la rândul lor, nevoie, iar Republica Moldova s-a găsit pe lista acestora state, realitate de care, de asemenea, Comisia Europeană avea cunoștință; (iv) cei doi miniștri ai Sănătății, care au funcționat în subordinea dlui Cîțu, sunt, la rândul lor, exonerați de orice răspundere, din aceleași motive mai sus enunțate, la care pot fi adăugate și următoarele: decizia legată de achiziția de doze suplimentare de vaccinuri anti-COVID-19 nu a fost o decizie individuală și, prin urmare, nu le-a aparținut, ci a fost o decizie colectivă, care a aparținut Guvernului în ansamblul său; ei au acționat la ordinul superiorului ierarhic, respectiv la ordinul primului-ministru și potrivit unor acte normative în prealabil adoptate de Guvern, or, ordinul superiorului ierarhic și, respectiv, „ordinul legii” sunt cauze exoneratoare de răspundere juridică, inclusiv în planul, foarte riguros, al dreptului penal.

Și atunci, care este, de fapt, motivul pentru care Justiția s-a răstit la dl Cîțu? Păi, cred că tot despre politică este vorba. Nu trebuie să ne gândim decât la faptul că, de câteva săptămâni, domnii Rareș Bogdan și Nicolae Ciucă — altminteri prieteni ai dlui Cîțu, care nu îi are deloc la inimă pe social-democrați — au început să vorbească despre lipsa de naturalețe a alianței politice PSD-PNL și de faptul că ar trebui „reconstruită” o formulă politică „de dreapta”, eventual cu cei de la USR (ceea ce explică atragerea în această „afacere penală” a domnului Voiculescu și a doamnei Mihăilă), care, după alegerile generale și prezidențiale de anul viitor, ar putea să-și asume guvernarea.

Nu afirm că, în România contemporană, proaspăt eliberată de mizerabilul mecanism MCV, justiția ar reacționa sub impuls politic. Dar veți înțelege, stimați cititori, și ceea ce trebuie înțeles, chiar dacă nu este scris. Intuiesc — că, de dovedit, mi-e greu să o fac — că există un interes al cuiva ca alianța politică PSD-PNL să nu fie tulburată și să guverneze și după anul electoral 2024. Pentru că, în actualul context european și internațional, România are nevoie de liniște și trebuie să rămână un spațiu al stabilității politice și sociale. Orice ideea „răscolitoare” este pur și simplu inoportună. De ce să schimbi lucrurile, când ele merg atât de bine, mai ales pentru cei care ne guvernează?