Cei mai mulți dintre noi au fost neplăcut impresionați de valul de demisii înregistrate recent, în plină pandemie, la nivelul mai multor instituții de sănătate publică. În principiu, demisia este un act unilateral, necondiționat, prin care ocupantul unui loc de muncă – indiferent de natura lui – înțelege să renunțe la poziția profesională ocupată. Și tot în principiu, pentru a opera, demisia nu are nevoie de vreo aprobare, pe care să o dea superiorul ierarhic al celui care înțelege să recurgă la acest gest.
Un gest categoric prin efectele pe care le produce: încetarea unilaterală a contractului individual de muncă sau a actului unilateral de numire într-o funcție publică, imediat ce termenul de preaviz se împlinește. Că veni vorba, preavizul este un interval de timp, pe care legea îl pune la dispoziția angajatorului surprins de gestul unilateral al angajatului său demisionar. De cele mai multe ori, acest termen este ori poate fi folosit de către angajator, pentru a-și găsi un alt posibil angajat, cu care să-l poată înlocui pe cel care a înțeles să renunțe, în mod unilateral, la locul său de muncă. Desigur că, în timpuri normale, toate regulile mai sus enunțate le sunt aplicabile și medicilor. Dar numai în timpuri normale!
În timpurile grele pe care le trăim, marcați fiind – cei mai mulți dintre noi – de monstruoasa pandemie de COVID-19, medicii sunt, fără doar și poate, soldații din linia întâi în lupta cu cumplitul coronavirus. De principiu și fără vreo excepție, soldatului nu îi este îngăduit să dezerteze. Și, cu atât mai puțin, în timp de război. Actuala pandemie de COVID-19 are fizionomia unui război, cu tot decorul aferent unui astfel de eveniment: unii mor; cei mai mulți, suferă; mulți sunt supuși auto-claustrării sau siliți să se izoleze în propriile case sau, mai rău, în stabilimente de carantinare. Dar nimeni, absolut nimeni nu părăsește și nu poate părăsi câmpul de luptă, indiferent de consecințele pe care combatanții urmează să le sufere. Aceasta este o regulă nescrisă a eticii războiului.
Medicii fac parte din categoria celor care, înainte de a săvârși orice act profesional, depun un jurământ, al cărui conținut a fost gândit – cu mai mult de două milenii în urmă – de celebrul medic grec Hippocrates din Kos. Ca orice jurământ, și acesta pe care îl depun medicii după încheierea studiilor universitare urmate, are valoarea juridică a unui angajament solemn, menit a-i atrage atenția celui care îl depune asupra seriozității, importanței și gravității poziției profesionale pe care cel în cauză urmează să o ocupe. Medicul nu este un fitecine, care a ocupat un oarecare loc de muncă, pe care îl onorează – mai mult cu prezența și mai puțin cu implicarea – într-un interval strict, de opt ore pe zi. Medicul, ca și avocatul ori ca cei mai mulți dintre cei care exercită o profesiune liberală, este și rămâne un profesionist, gata să-i ajute pe cei care au nevoie de el, 24 de ore din 24.
În treacăt fie spus, avocații, notarii publici și executorii judecătorești au fost obligați să-și continue activitate, în plină stare de urgență, determinată de epidemia de COVID-19, sub sancțiunea excluderii din profesie, în condițiile art. X alin. (6) din Ordonanța de Urgență cu nr. 29/2020 privind unele măsuri economice şi fiscal-bugetare [M. Of. nr. 230 din 21 martie 2020]. Or, mai ales atunci când este nevoie de el, medicul nu-și poate permite să le spună semenilor săi că programul său de muncă s-a terminat și că, în timpul său liber, el se poate lepăda de Hippocrates, cu aceeași ușurință cu care – pare-se – Iuda sa-r fi lepădat de Hristos. (Mărturisesc faptul că nu cunosc prea bine acest episod).
Dincolo de cele mai sus notate, un lucru rămâne cert: art. 8 din Legea cu nr. 132/1997 privind rechizițiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public [M. Of. nr. 261 din 10 aprilie 2014] stabilește următoarele: „(1) Pot fi chemate pentru prestări de servicii în interes public persoanele apte de muncă, în vârstă de 16-60 de ani bărbații şi de 16-55 de ani femeile. (2) Unii specialiști, ca: medici, ingineri, subingineri, tehnicieni, economiști, farmaciști, asistenți medicali etc., pot fi chemați să presteze servicii în specialitățile lor şi peste limita maximă de vârstă prevăzută la alin. (1), dar nu mai mult de 65 de ani bărbații şi de 60 de ani femeile.
Peste aceste limite, persoanele pot fi chemate numai la cererea lor”. Acest text este perfect constituțional, în condițiile în care art. 42 alin. (2) lit. c) din Legea noastră fundamentală precizează, la nivel principial, faptul că „Nu constituie muncă forțată (…) prestațiile impuse în situaţia creată de calamități ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligațiile civile normale stabilite de lege”. În aceste condiții, nimic nu oprește actualele autorități de reglementare – instituite prin Decretul Președintelui României cu nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României [M. Of. nr. 212 din 16 martie 2020] și, respectiv, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență [M. Of. nr. 22 din 21 ianuarie 1999], cu modificările și completările ulterioare – să emită o nouă ordonanță militară, prin care să stabilească, în esență, următoarele:
- a) că sunt interzise, pe durata stării de urgență, determinată de epidemia de COVID-19, demisiile din orice funcții medicale, cu pregătire superioară sau medie;
- b) că sunt rechiziționate, pe durata stării de urgență și în vederea prestării de activități medicale necesare combaterii epidemiei de COVID-19, toate cadrele medicale, cu pregătire superioară sau medie, care, la data publicării ordonanței militare, nu au împlinit 65 de ani bărbații și 60 de ani femeile;
- c) că pe perioada stării de urgență, orice încercare de sustragere de la îndeplinirea întocmai, integrală și cu bună-credință, a oricărei îndatoriri profesionale, de către orice cadru medical, cu studii superioare sau cu studii medii, se pedepsește cu închisoarea (de la 3 la 10 ani, de exemplu) și cu interzicerea dreptului celui eventual condamnat, de a mai profesa, pentru o perioadă de cel mult 10 ani.
O astfel de reglementare ca cea de mai sus ar mai anemia zelul unor medici care nu își înțeleg rolul profesional și, implicit social, în această perioadă extrem de grea, în care o țară întreagă este pur și simplu covârșită – social, economic, dar mai ales emoțional – de una dintre cele mai profunde crize sanitare din ultimii 100 de ani.