Primul răspuns ce îmi vine în mine la întrebarea din titlu este unul banal: SĂRĂCIA! Da, o sărăcie cu majuscule, dar o asemenea abordare este nu doar previzibilă, ci și simplistă. Da, este simplistă fiindcă nu se referă doar la populația României aflată la limita sau dincolo de limita mizeriei, asistată și dependentă de certifictul de handicap, de o sticlă de ulei și o pungă de zahăr. Evident că ei există, dar nu prea am auzit analiștii politici vorbind despre faptul că, în România de după criza din 2008, a apărut o nouă clasă a sărăciților bine ascunsă în viața de fiecare: cea a sărăciților prin îndatorare. Sunt, în marea lor majoritate, orășeni, relativ bine situați material, instruiți, care au luat împrumuturi de la bănci pentru o viață mai bună (locuințe, afaceri, mașini) și care și-au pierdut serviciul, sunt în pericol să îl piardă sau nu mai pot plăti ratele. Apoi, dintre ei, sunt cei care au luat împrumuturi în franci elvețieni, iar francul elvețian a explodat peste noapte. Primii au devenit adversari de moarte ai capitalismului, ceilalți adversari de moarte ai băncilor și, în lipsa oricărei speranțe, dependenți de o minune. În timp ce liberalii și celelalte partide au avut un discurs onest despre riscurile economiei de piață, PSD-ul a fost singurul partid care a susținut un proiect de lege pentru revenirea la cotația francului de la momentul împrumutului. Gestul – evident, fără nicio șansă de aplicare – e important nu pentru numărul celor care se află în această situație, ci pentru că îi dădea PSD-lui o înfățișare emoțională în ipostaza de Cavaler Național (haiduc) al luptei împotriva Globalizării, companiilor naționale.
De fapt, acesta e momentul în care PSD-ul și-a găsit și într-o parte a electoratului instruit un aliat credibil și sincer împotriva Occidentului. Iar diabolizarea Occidentului a fost floare la ureche: România este lada de gunoi pentru produsele alimentare, multinaționalele își fac de cap, Soros conduce România și a provocat chiar drama de la Colectiv (campanie promovată de PRU, partidul satelit), România negociază în genunchi în fața străinilor. Onest vorbind, cu excepția idioțeniei cu Soros, celelalte constatări au un mare sâmbure de adevăr chiar dacă se uită că și PSD-ul a fost pe deplin complice la cele de mai sus, plus altele, cum ar fi despăduririle sălbatice sau contractul Bechtel.
Cât privește demagogica promisiunie de mărire a salariilor, orice student de anul I de la Psihologie îți poate spune că, înfometatului, promisiunea îi aduce măcar puțin miros de mâncare.
Și închei cu o ultimă observație: proiectul european al României e aproape în agonie. Nu cred că românii sunt foarte fericiți cu o justiție intransigentă, după cum nici nu aderă la o serie de principii și norme europene: homosexualitate, redefinirea familiei, regulile stricte ale producției agricole, asomarea porcului, impunerea cotelor de imigranți, rolul Bisericii sau, în cheie senzorială, gustul tot mai schimbat al legumelor.
Or, în fața acestei ofensive a Lumii Noi, PSD-ul e, deocamdată, singurul care, mai pe față, mai în șoaptă, vorbește clar pe limba omului tulburat, înfricoșat, tulburat.