”Dacă până în 22 Decembrie 1989 a răspuns Ceaușescu pentru tot ce s-a întâmplat, după 22 decembrie va răspunde Ion Iliescu” , declară Teodor Mărieș, președintele Asociației 21 Decembrie, la Timișoara-VIDEO

Începând cu 16 decembrie, Timișoara marchează 27 de ani, de când a avut loc Revoluția. Momentele terifiante prin care au trecut participanții la Timișoara, dar și orașele care s-au alăturat, au scris istoria în România. Zilele lunii decembrie sunt dedicate momentelor de comemorare a eroilor care au murit în Decembrie 1989.

Teodor Mărieș, președintele Asociației 21 Decembrie din București, povestește masacrul care a avut loc începând cu 20 decembrie, dar și vinovații sau criminalii, cum îi denumește, care trebuie să plătească pentru actele săvârșite.

Cum s-au petrecut lucrurile în perioada 17-22 decembrie 1989 la București?

În noaptea de 16 decembrie, spre 17, mă aflam la 17 kilometri de Timișoara. Am aflat ce se întâmplă la Timișoara de la un cetățean aflat pe o calea ferată din Caransebeș. Ascultând în acea seară Europa Liberă, am aflat de fapt cum a început la Timișoara. În data de 17 am plecat la București. Oamenii nu voiau să vorbească pentru că le era frică. Doar la stimulentul unui ”kent” am reușit să aflu mai multe detalii despre ce se întâmplă la Timișoara. Ajuns la București, am urmărit ”Capra cu trei iezi”( un milițian cu trei soldați, unde soldații deveneau tot mai mulți). Mi-am dat seama de teama cronică pe care o are sistemul. În 21 Decembrie a avut loc mitingul organizat de Partidul Comunist. Începutul sfârșitului. O parte a manifestanților a plecat și a abandonat pancardele, iar o parte ne-am adunat la Universitate. M-am alăturat unui grup de aproximativ 35 de persoane. Pe străzile Bucureștiului erau deja trupele de represiune cu scuturi și înarmați. Eram pentru prima dată în fața unor astfel de trupe speciale. Am reușit să scăpăm din străduțele înguste, unde ne-au înconjurat doar datorită faptului că oamenii au început să se adune. Sute de oameni au venit spre noi. Instituțiile din perimetrul central au fost închise. Astfel că oamenii ne făceau semne pe geam, dar nu puteau ieși din clădiri. În acel moment nu mai simțeam frică, nu nimic. Totodată, după ce s-a spart mitingul, ne îndreptam spre magazinele de unde puteam cumpăra lanțuri sau bâte. Înainte să intru în Intercontinental, mi-am dat seama că o dată ce trec bordura, nu mai e cale de întoarcere. Nu a fost o decizie ușoară. Drept dovadă, lumea nu a ieșit în 21 decembrie în București. Decât într-o proporție mică. Am fost aproximativ 5.000 de oameni în stradă. Acum aflăm din dosarul Revoluției că jumătate din ei erau de ai lor. Ofițeri, subofițeri sau informatori. Din 2.500 de oameni, câți am fost, peste 1.000 au fost reținuți, iar câteva sute au fost răniți și au umplut spitalele Bucureștiului. S-au tras 2 milioane de gloanțe în seara și noaptea de 21 decembrie. Toți au tras. Armata, securitatea, miliția. Cu bestialitate și cu o violență extraordinară au bătut oamenii. Cetățenii de după perdea, spun că atunci când erau loviți, zburau din ei șuvoaie de sânge. Ofițerii spun că au curățat bălțile de sânge de pe străzile Bucureștiului. Într-un final am reușit să pătrundem în curtea de la Dalles (Universitatea Populară ”Ioan I. Dalles”). După acest moment a venit momentul Baricada. După acestea au fost peste 1.000 de reținuți, 52 de morți și sute de răniți. Când ne-am întâlnit în 22 decembrie nu știu dacă mai eram o mie. A fost un măcel! Marea șansă a fost că au ieșit oamenii să ni se alăture. În 22 decembrie eram un milion de oameni în stradă. După ce s-a deschis focul în 22 decembrie seara, după începerea represiunii antirevoluționare, care a dus la lovitura dată de Ion Iliescu Revoluției, am ieșit în fața sediului Comitetului Central. Se trăgea cu atâta intensitate încât nu mai înțelegeam nimic. Când am ieșit am prins momentul când Caramitru spunea: ”Nu mai trageți că sunt tot ai noștri”. Dacă până în 22 decembrie a răspuns Ceaușeșcu pentru tot ce s-a întâmplat, după 22 decembrie va răspunde Ion Iliescu. Am luptat pentru libertatea tinerilor, pentru generațiile care urmează.

După 27 de ani, dosarul Revoluției nu este încă soluționat. Cine răspunde pentru faptele de după 22 decembrie 1989?

Am reușit să țin aceste dosare în viață, cu ajutorul asociației pe care o conduc. Dosarul în viață înseamnă că acea crimă nu se prescrie, datorită unei lupte inegale. O organizație cu 88 de membrii și un aparat întreg de stat, cu toate guvernele împotrivă. Cu toate acestea, intrarea în U.E. ne-a adus posibilitatea de a acționa la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Acest drept era încă din 1994 dar, odată cu intrarea în U.E, lucrurile s-au schimbat. A dus la prima decizie din 2011, în care C.E.D.O. spune foarte clar că acest tip de crimă nu poate fi nici amnistiat, nici prescris. Statul trebuie să își asume vinovăția pentru nelucrarea acestor dosare, timp de 17 ani. Ne raportăm la 2007, când a început acțiunea, deși au trecut 27 de ani. Nu a existat an fără decizie a Curții Europene și mai sunt aproximativ 100 de acțiuni. Statul Român și-a permis anul trecut, prin secția Parchetului Militar să închidă dosarul! Deși avem o convenție semnată cu o instituție europeană, statul român nu respectă această convenție. Am găsit o oportunitate, care s-a ivit la un moment dat și pe care am făcut-o personal. În sensul că eu nu depusesem plângere împotriva rezoluției de închidere a dosarului, personal. Depusesem din partea asociației. Când Nițu Tiberiu Flaviu a părăsit funcția de procuror general al României, am mers personal și am depus plângere împotriva rezoluției, la procurorul general Licure, incluzând tot ce era ierarhic superior sub el. Important este că dosarul este redeschis. Sistemul a trebuit să accepte soluția. În sfârșit avem o decizie și în România, pentru acest tip de crimă. Decizia C.E.D.O. este foarte clară. De 8 luni de zile, de când acest dosar este redeschis este cu totul altceva.