Andrei Novac s-a născut la 1 iulie 1983, în Târgu-Jiu. Este licenţiat în istorie al Universităţii de Vest din Timişoara şi master în Relaţii Internaţionale şi Integrare Euro-Atlantică, în cadrul Universităţii Bucureşti. Din 2013, doctor în filologie al Universităţii de Vest, cu teza „Generaţia ’70. Cazul Valentin Taşcu”, profesor coordonator Cornel Ungureanu. A publicat în majoritatea revistelor de cultură din România. Din 2009, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat opt volume de poezie şi unul de eseuri. Este prezent în mai multe antologii literare. Promotor şi iniţiator al unor evenimente culturale şi al unor festivaluri de literatură. Din 2017, este lector universitar (Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti) şi expert în cadrul Centrului Naţional al Cărţii, din cadrul Institutului Cultural Român.
Robert Şerban: Formulele poeziei s-au tot schimbat, poezia e într-o continuă căutare de noi „soluţii”. Ce formule noi, dacă ele există, sesizezi în poezia românească a zilelor noastre? Ce nume… necunoscute ţi-au atras atenţia?
Andrei Novac: Poezia este într-o continuă schimbare, este în toate lucrurile din jurul nostru. Este, practic, miracolul, iar pentru poet nu rămâne decât să intermedieze acest miracol. Nichita compara poetul cu o moaşă care ajută la naşterea copilului, dar care nu are vreo legătură cu miracolul naşterii. Eu sunt unul dintre cei care crede cu tărie că, dacă literatura română excelează prin ceva, atunci aceasta este poezia. Am avut şi avem o serie de poeţi de o sensibilitate şi de o frumuseţe fabuloasă, care au reuşit să creeze noi limbaje poetice. Literatura română a fost, este şi cred că o să fie dominată de forţa şi de frenezia unei poezii totale.
Dacă este să mă uit la poezia de azi, atunci pot spune că lucrurile despre care am vorbit mai sus nu o să se schimbe, cu toate că poezia a rămas, cumva, într-o umbră. Cu toate că, aparent, interesul este în altă parte, cel puţin pentru un moment, în România se scrie poezie şi se scrie o poezie foarte bună. Poezia română de azi are poeţi de o veritabilă forţă! Asta în condiţiile în care ei nu mai sunt în centrul atenţiei, aşa cum erau cei din generaţia ’60, spre exemplu. Generaţia ’60 este, pentru mine, pentru poezia noastră, precum era lumea poveştilor pentru copilăria fiecăruia dintre noi. Din păcate, azi, poeţii nu mai sunt opriţi pe stradă de nimeni, ei sunt ca nişte îngeri păzitori, siluete care se strecoară prin oboseala unei lumi plictisite de tot şi de toate. Lumea de azi se mulţumeşte să ştie că ei, poeţii, există, sunt undeva aproape şi asta este tot ce contează. Dar poeţii sunt tot oameni şi, la un moment dat, pleacă, iar în urma lor rămân cărţile sau povestea vieţilor lor pulsând poezie. Abia atunci apar regretele şi tristeţea pentru tot ce ar fi putut să fie. Suntem în punctul în care ratarea domină toate aşteptările, dar şi toate realităţile. Poezia există şi este, în forma ei cea mai curată şi mai puternică, practic — ca să citez un om a cărui viaţă a fost o poezie, una tristă, dar una de o intensitate care te lasă în interiorul propriilor speranţe, Regele Mihai I al României —, adevărul (care) luptă singur.
Astfel, poezia trebuie să lupte singură. Mai mult decât atât, poetul trebuie să lupte singur, şi lupta asta este, până la urmă, cea mai frumoasă poezie, ea fiind rezultatul fiecăruia dintre noi.Pentru mine, toţi poeţii pe care îi citesc şi care îmi plac sunt în centrul atenţiei, nu vreau să dau nume. Pot să îţi spun, cu mâna pe inimă, că întotdeauna voi face tot ce îmi stă în putere ca ei să nu lupte niciodată singuri.
R.Ş.: Care sunt poeţii cu care rezonezi şi de ce? Ce ar trebui să aibă un text ca să îţi rămână în memorie, ca să îţi intre sub piele?
A.N.: Cred că eu am o inimă foarte mare, cel puţin pentru poezie. În adolescenţă, am rezonat cu poeţii care veneau cumva din generaţiile ’60–’70, am trăit cumva sub fascinaţia unor lumi care apuseseră demult, eram ca un om care rătăcea prin visele unei întregi lumi. A fost ca o lume a poveştilor cu prinţi şi cu prinţese, un tărâm al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte.
În anii aceia, moartea, oricum, nu însemna nimic. Peste tot şi toate era bucuria de a scrie şi de a trăi pentru poezie. De atunci, am cunoscut tot mai mulţi scriitori, am avut bucuria să stau cu ei la aceeaşi masă, cu mulţi dintre ei m-am împrietenit, am păstrat totul ca pe o lume în care mă întorc de fiecare dată cu aceeaşi emoţie şi cu o nesfârşită bucurie şi acum, când, după aproape douăzeci de ani, am înţeles că nimic nu e veşnic şi că, uşor, uşor, toţi acei oameni pe care i-am cunoscut dispar undeva, şi în locul lor apar alţii…
Am rezonat şi rezonez mereu cu fiecare dintre poeţii cu care mă întâlnesc, tocmai fiindcă, pentru mine, aceste întâlniri sunt întotdeauna în lumea cea mai curată a poeziei.
Nichita Stănescu este poetul care mi-a dominat adolescenţa şi de care m-am simţit şi mă simt cel mai ataşat. Poezia lui Nichita şi personalitatea lui au fost cele două lucruri care m-au însoţit şi mă vor însoţi mereu. Vocaţia lui pentru prietenie şi generozitatea lui sunt pentru mine dovada că poezia nu este doar cea scrisă, ci, mai ales, cea trăită. Nichita are acest merit, de a ne scrie încă poezie, şi lucru acesta este cel mai important. Parcă după Nichita nu are rost să mai enumăr alţi poeţi, el e definiţia unei poezii scrise pentu poezie, şi nu împotriva celuilalt. Competiţia nu este între noi, ci cu noi. Poezia este cu mine mereu, şi sub piele, şi peste piele. E o bucurie, o împlinire, întâlnirea cu ea este o sărbătoare şi, totodată, o mântuire continuă.
R.Ş.: Scrii greu? Se aşază cu dificultate cuvintele, ori nu? Ai nevoie de pregătiri (anumite ore, anumite locuri, anumite stări, unelte, stimulente) ca să scrii, sau te racordezi rapid, fără preludii?
A.N.: În adolescenţă, scriam foarte uşor doar pentru faptul că libertatea în care trăiam era absolută — nu exista presiune, era doar dorinţa mea de a profita de fiecare secundă. Atunci nu aveam nevoie de nimic, scriam în locurile cele mai convenţionale, încercam felurite moduri de a scrie, nu conta decât acea bucurie, nu mă interesa altceva. A fost atunci ceva care nu poate să fie explicat de nimic, era doar poezie şi atât. Fără dorinţe şi fără aşteptări, lucruri pe care le caut şi acum cu o oarecare înfrigurare, deşi bănuiesc că nu o să le mai găsesc. Cu toate astea, am ştiut întotdeauna — şi ştiu — că o să reuşesc şi, mai ales, că lucrurile pe care le fac vor conta pentru cineva. Poezia a fost forma mea de revoltă, felul în care am iubit şi iubesc, modul în care am ales să trăiesc. Este şi acum tot ce însemn eu, este cu mine mereu peste tot pe unde merg. Şi merg în căutarea ei mereu. Frumos este că ne întâlnim întotdeauna. Poezia trăieşte lângă mine, îmi împrumută gesturi şi stări, mă desenează după chipul şi asemănarea ei. E o poveste de dragoste de modă veche, pe care o trăiesc cu intensitatea unei prime iubiri, cu tensiune şi emoţie continuă.
Azi am ajuns să nu scriu tot ce aş vrea să scriu doar pentru că intensitatea cu care trăiesc anumite poezii trebuie să rămână numai a mea. Pe de altă parte, sigur că stările sufleteşti mă blochează sau mă eliberează să scriu. Cred că, până la urmă, este şi normal.
Oricum, momentul în care scriu este unic, iar bucuria reuşitei este unică şi greu de descris. E momentul cel mai frumos din viaţa de scriitor.
R.Ş.: Rolul criticului literar s-a diluat, iar literatura, în toate formele ei, e tot mai greu de… canonizat în recenzii, cronici, istorii literare. De altfel, cu câteva excepţii, criticii nici nu mai scriu cronici negative. Preferă să ignore o carte sau un autor dacă nu le place. Cert e că în literatura română se întâmplă cam ceea ce s-a întâmplat în arta vizuală din anii ’60, de când artă înseamnă, practic, orice e numit astfel şi expus într-un spaţiu de tip galerie, muzeu, podul unei case ori ghereta unui portar. Consideri că e de bun augur disoluţia instituţiei criticului, sau, dimpotrivă, e îngrijorătoare pentru literatură? Care este raportul tău, ca scriitor, cu critica literară?
A.N.: Cred că rolul criticii literare a fost esenţial, la fel cum importanţa revistelor literare nu poate să fie contestă de nimeni. Faptul că în prezent rolul criticii şi al revistelor este unul din ce în ce mai scăzut nu poate să fie de bun augur. Eu sunt genul de scriitor dogmatic, care ţine să respecte anumite canoane. Cu toate astea, nu pot să nu recunosc că aceste lucruri contează din ce în ce mai puţin.
De vină nu ar fi tocmai ele… Se vorbeşte foarte mult despre faptul că nu se mai citeşte sau că toată lumea este pe internet, şi că datorită acestui lucru au apărut şi cenacluri şi cluburi de lectură online. La rândul meu, am făcut parte şi fac parte din astfel de grupuri, dar, spre deosbire de foarte mulţi, nu cred că ele pot să înlocuiască revistele ori critica literară, şi nici nu cred că este nevoie ca asta să se întâmple. S-au schimbat foarte multe, este adevărat, revistele au tiraje din ce în ce mai mici, distribuţia este aproape inexistentă, fapt care afectează şi piaţa de carte, iar, peste toate, critica de întâmpinare a dispărut aproape de tot. Sigur, literatură se poate face oriunde, dar atât critica literară, cât şi revistele literare sunt instituţii ce au ajutat literatura română. Revistele au fost cele care au format în jurul lor pe cei mai mulţi scriitori ai generaţiilor trecute. Există şi azi, pe lângă revistele consacrate, o serie de publicaţii noi foarte bune, coordonate de scriitori din noua generaţie. Asta înseamnă că încă este nevoie de ele.
Raportul meu cu critica literară este acelaşi pe care îl am şi cu poeţii sau prozatorii contemporani. Nu am fost niciodată un răsfăţat al criticii, dar, cu toate acestea, cred că rolul ei este foarte important. Pentru situaţia de azi este vinovată inclusiv critica literară, care are timp din ce în ce mai puţin pentru a fi atentă la ce se întâmplă în jur. Critica a fost şi este constructivă, şi nu doar în literatură. Trebuie găsită, probabil, o nouă formulă, dar părerea mea este că fără critică literară şi fără reviste literare nu se poate. Internetul nu o să înlocuiască niciodată cartea, chiar dacă este mult mai accesibil şi îţi oferă mult mai repede ocazia de a fi cunoscut.
R.Ş.: Se face o antologie a poeţilor lumii contemporane. Cu ce poem participi?
când trebuie să tac
uneori este o revoluție a frunzelor
peste gâtul tău gol
desenează linii cu cretă colorată
toți fluturii anotimpurilor călduroase
faci semne peste straturile de zăpadă
uneori pleci
sunt minute în care uiți
în care nu mă recunoști
sensibilitatea ta este o linie din ce în ce mai apropiată
de lumea prin care singuri am trecut
acolo nu intră nimeni
așa cresc limitele noastre
devin mai îndepărtate
și foarte puțin separate de tăcere.