„Dacă glorie nu e, nu există nici nevoia de a o gestiona”. Interviu cu scriitorul Igor Bergler

Robert Șerban: Poetul Petre Stoica a scris o carte cu titlul Copleșit de glorie. Ești un scriitor al cărui roman de debut, Biblia pierdută, apărut la Rao, s-a vândut în peste 95000 de exemplare. Deci – glorie! Cum o gestionezi? Cât de împovărătoare e?

Igor Bergler: Dragă Robert, între timp a trecut de 100.000. A spart bariera asta psihologică. Iar despre glorie, dacă există cumva, e minusculă. Atât de mică încât ți-ar trebui un telescop să o găsești. E foarte departe de, să zicem, o cântareață cu nuri și fără talent care strânge atâtea vizionări la un clip jalnic într-o săptămână. S-au dus vremurile alea când un scriitor, de regulă poet, făcea audiențe serioase. Așa că dacă glorie nu e, nu există nici nevoia de a o gestiona. Îmi vine să răspund cu un titlu de film românesc: Gloria nu cântă!

R.Ș.: De ce piața de carte internațională nu a tradus imediat romanul tău? De ce nu a apărut Biblia… dincolo, în marile piețe de carte?

I.B.: Stimabile, puțintică răbdare, e complicat să ajungi să fi publicat afară. După cum știi, că de unde știi habar n-am, am refuzat niște oferte. Ca să prinzi editura pe care o vrei și suma pe care ți-o dorești, e nevoie de muncă. Iar asta se face în timp. Cartea e reprezentată de una dintre cele mai mari agenții literare din lume. Și ei îmi spun că răbdarea e o virtute. Nu e a mea, dar încerc să mă antrenez. Dar știai și asta, oricum.

R.Ș.: În toamnă o să publici, la Litera, o carte nouă, Testamentul lui Abraham. Personajul principal din Biblia pierdută, Charles Baker, este și aici nr. 1. Nu sunt riscante construcțiile romanești în două sau chiar în trei părți?  Nu e riscantă schimbarea editurii? Ce determină un autor de succes să-și schimbe editorul?

I.B.: Așa e. TESTAMENTUL LUI ABRAHAM se va lansa la prevânzare la 1 septembrie și va fi în librării la 1 octombrie. Nu e o construcție romanescă în părți. Subiectele sunt de sine stătătoare. Doar personajul principal și unele linii de narațiune secundare sunt comune. Ele pot fi citite independent fără să riști să îți scape ceva. Peste tot în lume se caută cărțile care au continuări sau autori care sunt în stare să ducă un personaj mai departe. Unul de care cititorul s-a atașat. Una dintre problemele pe care le am cu editurile de afară e că Biblia pierdută e un roman de debut și majoritatea editorilor vor să fie siguri că dacă te iau, o să produci ceva în același sens. Contractele se fac mai ușor dacă editorul are garanția că vei face o serie. Uită-te la trenduri. Și asta nu e de acum. A început cu Sherlock Holmes și cu Hercule Poirot. Așa că răspunsul e, din contră! Așa cum îmi spun agenții, a doua carte va ajuta foarte mult la vânzarea primeia. E un semn că succesul celei dintâi nu a fost o întâmplare.

Cât despre schimbarea editurii, totul curge, cum ar spune un personaj din noua mea carte. Nu cred că e riscant, mai ales în situația mea. Am deja cititorii care abia așteaptă volumul al doilea. Și nu sunt deloc puțini. Cred că, așa cum arată lucrurile, aș face vânzări uriașe și dacă aș publica-o în regie proprie. Mai ales cu tot marketingul pe care îl fac. Iar dacă întrebarea „de ce schimbă un autor editura” e un fel indirect de a mă întreba de ce am schimbat-o eu, răspunsul e simplu: am decis că vreau să mai încerc și altceva. La Rao a fost bine, nu am a mă plânge de nimic, dar poate că în altă parte va fi și mai bine. Cum zice un cântec: „the home is where the heart is”, iar eu nu am găsit încă locul acela. Poate de data asta. Și apoi Litera e cea mai mare editură din România. Cred că e o alegere bună.

R.Ș.: „Testamentullui Abraham e un omagiu adus cărţilor, tuturor cărţilor, de la poemele lui Homer până la povestirile metafizice ale lui Borges, într-o lume tot mai sufocată de o cultură a imaginilor nesfârşite şi goale de conţinut care ne agresează în fiecare secundă. Nu numai că o imagine nu face cât o mie de cuvinte, după o expresie stupidă care se tot repetă papagaliceşte, ci, din contră, o mie de imagini nu fac cât o vorbă a lui Cervantes sau a lui Rabelais sau a lui Umberto Eco”. Mi-a plăcut chestiaasta, mai ales că, să nu uităm, tu ești la… bază regizor de film, adică om care lucrază cu imaginea. Și, totuși, n-ai cam exagerat? Chiar bate… cuvântul poza?

I.B.: Depinde de cuvânt și de imagine, bineînțeles. O primă explicație la îndemână ar fi că imaginea e un fel de cuvânt întrupat. Un scenariu e o lucrare în desfășurare. Deși există de sine stătător, el nu are viață proprie pentru că e o structură care tinde să devină o altă structură. Descrie ceva ce va fi făcut mai mult sau mai puțin întocmai. De ce nu reușesc niciodată ecranizările marilor opere literare? Pentru că îți îngustează imaginația, reduc posibilitățile variate din mintea cititorilor la una singură. Cea a celui care face filmul. Un cineast rus, Dziga Vertov, s-a amăgit că poate face filme obiective lăsând aparatul de filmat să înregistreze ce vrea el. A numit asta „Kinoglaz”, „Cineochi”. Dar chiar unghiul pe care l-a ales, locul unde a amplasat camera sunt deja intervenții subiective. Imaginea și cuvintele sunt suporturi diferite pentru forme de expresie diferite. Ele nu trebuie comparate. E ca povestea aia cu muzica despre care se spune că ar fi arhitectura lichefiată. Atunci, pe cale de consecință, arhitectura e muzica solidificată. Cum transformi în imagini o povestire metafizică a lui Borges? Cum arată Numele trandafirului pe ecran? Cred că e destul de clar ce vreau să spun.

R.Ș.: Cum și când scrii? Ai tabieturi, ai fund de romancier –stai ore în șir pe scaun – sau te bâțâi, scrii în salturi? Faci planuri, notițe, profile de personaje, scheme, ori așterni dintr-una?

I.B.: Răspunsul la toate întrebările astea e da. Când așa, când așa. N-am tabieturi. Poate e încă prea devreme. Uneori fac planuri, alteori mă ghidez după instinct. Depinde.

R.Ș.:De la ce scriitori ai învățat cel mai mult? Ce mari scriitori nu-ți plac?

I.B.: Iată o întrebare grea. Habar n-am de la cine am învățat și ce. Cert e că am luat multe de la mulți. Lista cu scriitori care îmi plac e foarte lungă. Autorul care m-a făcut să mă apuc de scris e Umberto Eco, intelectualul meu preferat. Atenție, nu am spus scriitorul! M-a fascinat erudiția lui. Dar și pasiunea pe care o are pentru joc. De când i-am înțeles fascinația pentru fals, nu m-am mai putut dezlipi de el. Am citit tot ce a scris, toate articolele din ziare, toate cărțile, textele conferințelor pe care le-a susținut. Mi-o fi scăpat câte ceva, dar foarte puțin. Le-am citit în original. Zice Eco în tratatul de semiotică, admirabil tradus de un fost profesor de-al meu, Cezar Radu, cu care am petrecut multe zile și nopți în discuții aprinse, că dacă ceva nu poate fi folosit pentru a minți, nu poate fi folosit nici pentru a spune adevărul. Or, asta e fascinant. De aici începe literatura. Întreaga artă. În momentul ăsta, scriitorul meu preferat e Carlos Fuentes, mai precis un roman de-al său e în topul favoritelor, Terra Nostra, netradus în română, din păcate, ca atâtea cărți mari. Dar sunt convins că va fi detronat, așa cum au fost detronați, pe rând, Tomas Mann și Kafka, Joyce și Musil, Herman Broch, un scriitor genial. Cine mai știe astăzi ceva despre capodopera sa, Somnambulii? Apoi Faulkner și Joyce și Pincheon și De Lillo. Și Marquez, care a scris cel mai grozav roman, cel mai rotund, cel mai complet din întreaga istorie a literaturii, Un veac de singurătate. Romanul perfect. Am recitit pentru TESTAMENTUL LUI ABRAHAM, Don Quijote și Gargantua și Pantagruel. Cărți uriașe, gigantice. Când te gândești când au fost scrise te apucă amețeala. Dar trebuie să mă oprești pentru că mă aprind și pot vorbi un an despre ăștia toți și despre alții. Mi-a pus cineva o dată întrebarea aia stupidă: dacă ai naufragia pe o insulă pustie și ai avea ocazia să iei o singură carte, ce ai alege? M-am perpelit destul de mult. M-am gândit zile în șir. Într-un târziu am ales: Peripețiile bravului soldat Svejk în războiul mondial. Pe asta aș lua-o cu mine. Pentru umanitatea-i debordantă.

La partea a doua nu știu ce să răspund. Cum să fie mari dacă nu-mi plac? Pot să îți spun unul care e considerat mare, premiul Nobel și restul. Jose Saramago. Toate cărțile sale sunt colecții de alegorii, cea mai jenantă dintre toate figurile de stil. De aia o iubesc dictatorii. Absolut penibil. Tot ce scrie e atât de străveziu, atât de lipsit de orice fel de subtilitate, încât ți se ridică părul pe spate. Mai sunt din ăștia.

R.Ș.: Dacă un tânăr debutant ți-ar bate la ușă și te-ar ruga să-i dezvălui, în 45 de secunde, rețeta unei cărți de succes, ce i-ai spune? Cum se face?

I.B.: I-aș răspunde că habar n-am. Că trebuie în primul rând să citească. Cât mai mult. Nu cred în autorii inculți, dar talentați. Or fi existând, dar sunt accidente. Apoi că trebuie să caute în interiorul său. Să nu se lase. Niciodată. Și după ce a terminat cartea să învețe marketing.