Ionel Bota (31 X 1954, Lupeni, județul Hunedoara) este filolog și istoric. Studii secundare: Lupeni, Deva, Uricani, județul Hunedoara (1961–1973). Studii universitare: Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, Filologie, apoi, Istorie-Filosofie (1973–1980). Specializări postuniversitare: etnologie, etnografie, folclor (Sibiu), antropologii culturale (CNRS Paris), istoria istoriografiilor europene și istoriografia masoneriei universale (Viena). Ca student, a făcut parte din gruparea și redacția revistei „Echinox”. Profesor la liceele din Oravița, Caraș-Severin (1980–1991), muzeograf principal la Muzeul Banatului Montan din Reșița (1991–1998), ziarist la cotidianul „Timpul”, Reșița (1990–2004), din februarie 1998, director la Centrul Cultural și Complexul Muzeal „Teatrul Vechi Mihai Eminescu”, Oravița (17 muzee tematice în Oravița și Țara Carașului, între care muzeul primului edificiu teatral din România).
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, președinte Clubul Mitteleuropa Viena/Oravița, directorul Grupului de Publicații „Carașul”, Oravița, membru în redacția unor publicații literare și științifice din Banat, redactor-șef al ARTE (Udine, Italia). A debutat, concomitent, în revistele „Echinox” și „Făclia” (1979, Cluj-Napoca); debut editorial în „Argonauții”, II, Editura Facla, Timișoara (1987). A publicat aproape 80 de cărți (istorie, istoria culturii, mentalități, circulația ideilor, etnografie, sociologie, geografie, muzeologie, muzeografie, antropologie culturală, istoria masoneriei, istoria literaturii, istoria artelor, istoria literaturii, critică literară, critică de artă, critică muzicală, proză, poezie).
Robert Șerban: Care (mai) este profilul cultural al Banatului de azi? Ce crezi că-l definește, ce îi dă specificitate?
Ionel Bota: Dacă ar fi să abordăm ca istorie pozitivă discuția, am pleca, poate, de la preocupările promoțiilor intelectuale din Banatul interbelic, cu idei, concepte, opinii vizând o definire a ideii bănățene, a bănățenismului. Erau lideri de opinie în spațiul cultural și veneau din domenii varii, precum istoriografia, sociologia, istoria literară, critica literară, etnoistoria, studiile fiind publicate, majoritatea, în revista Institutului Social Banat-Crișana, conturată în esența activităților ei pe ideile școlii sociologice naționale, cu lideri de excepție, grupați în jurul lui Dimitrie Gusti, ulterior, în anii ’40 ai veacului trecut, Banatul livrându-i acestor preocupări pe Sabin Manuilă și Anton Golopenția. Ei bine, deja atunci se vorbea de un regionalism creator și se plia zestrea de argumente solide pe nevoia unei definiții dată, spuneam, ideii bănățene și bănățenismului, dincolo de voga firească, dar aducătoare de prieteni și de inamici spiritului provinciei, creată de butada-metaforă „Banatu-i fruncea!”. Practic, astăzi, câștigurile — ca să rămânem la tema concettistă — sunt imense, teoria și pragmatica temei, ca să zic așa, cunoscând etape tot mai limpezi și prin contribuția imensă a grupului A treia Europă, în așa fel încât discursul istoriografiei naționale și al științelor conexe insistă tot mai apăsat pe argumentul de europenitate a spiritului, a culturii provinciei, pe rolul provinciei, în istoria ei atât de spectaculoasă, de a augmenta, chiar anticipator în fața altor ținuturi de conștiință și cultură națională, statutul indubitabil de creuzet al ideilor și temelor multiculturalismului, plecând de la conviețuirile multietnice din acest colț de civilizație românească.
R.Ș.: Există un numitor comun al scriitorilor din Banat, sau literatura înseamnă individualitate pronunțată, originalitate, teritorii ferm delimitate?
I.B.: Nu sunt singurul care, deși ardelean la baștina mea, o dată stabilit în Banat, în 1980, am observat în literatura provinciei, mai veche/mai nouă, aspecte varii care ne îngăduie și ne dau dreptul să vorbim de o eboșă axiologică aparte, prozatori care știu să privească în adâncimea lucrurilor și a fizionomiilor umane, poeți prin al căror discurs de excepționalitate față cu toate bilanțurile posibile (hm!, și imposibile) ai putea defini și mai limpede ce s-a întâmplat, ce se întâmplă și ce se va mai întâmpla cu lirica românească. Astfel că marginea nu mai e caducă, rolul ei este, poate fi, paradoxal, acela de centru coagulant. Alte culturi și literaturi europene au intuit și au explicat asta mai demult, dar e bine că, și în spațiul culturii românești, și în dinamicile literaturii, ipostaza prioritară, bănățeană, nu mai e contestată, ci tot mai mult acceptată, citată, analizată la clivajul vocilor inconfundabile și al operelor incontestabile.
R.Ș.: Care sunt avantajele pe care le oferă provincia unui intelectual?
I.B.: Eu le cunosc personal, din vremea când, după perioada studenției clujene, am fost primit cu brațele deschise de intelectualii provinciei, din Caraș, din Timiș, încurajat, ajutat în preocupările mele. Și am tras în ultimii ani și o concluzie, mai personală, dar poate fi însușită și de promoțiile actuale: ca să știi mult mai bine care e locul culturii și civilizației noastre în Europa și în lume, Banatul îți oferă majoritatea argumentelor, dacă știi să fructifici traseele corecte ale documentării, asta în cazul când ești interesat de istoria locului; ori când lecturile tale, dacă ești preocupat de istorie culturală majoră, ajung să acopere trecutul și prezentul unei evoluții mirabile a literaturii care se scrie aici.
R.Ș.: Oravița, orașul de care ești atât de legat, a fost centrul cultural al Banatului. Lucrurile s-au schimbat radical pentru orașul cărășan. Ce crezi că ar trebui făcut ca Oravița să reintre pe hărțile culturale și turistice, mai ales că are câteva oferte demn de interes?
I.B.: Un oraș cu trecut cultural-istoric imens, precum toate orașele Banatului, își trăiește, la urma-urmei, propriile amintiri, chiar dacă ajungi să-l ignori. Sigur, nu e cazul aici. Fundamentele economiilor au dispărut, treptat, după 1990, complenta demografică a suferit și ea transformări, nu le-aș numi radicale, totuși, e vorba de eforturi individuale care au dat roade, aici, în contextul marilor confuzii naționale. Efectele înființării Clubului Intelectualilor, ale Taberei Internaționale de Literatură, continuarea Concursului Național „Eminescu la Oravița”, cenaclurile locale, scriitorii membri ai Uniunii Scriitorilor din România sunt încă vizibile. Rețeaua de muzee, de importanță regională sau națională, s-a multiplicat și ea, începând cu anul 1993. Numai că mai e mult de făcut pentru a conferi orașului aspectul unei integrări complete în rețetarele naționale și europene ale turismului cultural-istoric: trebuie o infrastructură concretă, solidă, e nevoie de o comunicare instituționslă mai directă, fără etape de amânări, întârzieri, trebuie să ieșim în mediul pragmatismului activ și să evadăm din hârtiile care dezvoltă teorii, programe, proiecte. O solidarizare a capacităților, preocupărilor, eforturilor, care să aibă această țintă unică, re-descoperirea locului — aceasta ne lipsește, câtă vreme oameni capabili să facă asta sunt.
R.Ș.: Ești un cititor și un comentator atent al cărților scrise de autori contemporani ce n-au expunere, nefiind în circuitele de promovare ale editurilor și revistelor literare și trăind în orașe mici, ba chiar în mediul rural. Ce șanse are un scriitor cu adevărat bun să fie observat dacă e departe de centrii de putere literară? Mai e imposibil asta, trăind în epoca internetului?
I.B.: Poate că aș începe să răspund cu propoziția deja de mult fumată: dacă ești bun, declicul circuitului și al traseului spre lume e rezolvat. Numai că numărul obstacolelor e variat și el astăzi. Orgolii și vanități aveam, cândva, și eu, și prieteni ai noștri, apoi ne-am revenit, dar, de astă dată, ne-am trezit noi că lumea, contextul ca atare devenise altul. Totuși, un lucru bun este că există și este activă Uniunea Scriitorilor, ea este factorul coagulant, pe filiale teritoriale, al valorilor autentice. Banatul nostru are tabere literare ori de arte, festivaluri care au devenit, deja, tradiție activă (și Oravița s-ar încadra acestor exemple), cicluri de evenimențial, concentrând, periodic, nume, opere, elanuri, proiecte. Eu zic și cred că șansa, tot aici, în Banat, a adăugat mult la indicele speranței. Apoi, sunt publicațiile provinciei, care fac și promovează cultură serioasă în mai multe centre urbane cu mare tradiție în acest sens, ba chiar, cum am obiceiul unor curiozități (meteahnă de istoric!), încep să observ, în grădina vecinilor, că în privința calității colaborărilor stăm mai bine. Doar mai multă solidarizare, întreținerea permanentă și consolidarea relațiilor dintre intelectuali și grupări culturale care promovează cultură adevărată, și totul va fi mult mai bine.
R.Ș.: Cât de mult a pierdut criticul literar român din forța sa de impact în rândul cititorilor? Să fi contribuit la această pierdere numeroasele cronici călduțe, prietenești, la cărți evident slabe, apărute în presa culturală a ultimilor 30 de ani? Să fie un lucru firesc, ținând cont de interesul tot mai scăzut pentru lectură?
I.B.: Pentru mine e o tristețe că încă e socotită un element de „parazitare” critica literară. Efectele au venit, în fapt, și sunt menținute și de spiritul grafoman care a invadat și profesiunea de credință a criticului literar. Se livrează comentarii pe prietenii, e o alonjă timidă a criticii de întâmpinare, publicațiile, grupările literare își livrează servicii reciproce, uneori totul se joacă destul de prost în jurul unor cărți proaste doar pentru că nu se înțelege prea bine un aspect esențial: într-o bio(biblio-)grafie, chiar a unui nume greu, pot surveni etape neinspirate. Asta și pentru că ispitirile, care vin și din partea editorilor și editurilor, vai, atât de numeroase pe tot cuprinsul țării, atrag în capcane fie și nume mari. Or, grafomania nu salvează România, doar transformă veleitarismul oneros într-un virus (că tot e „la modă” pandemia) periculos, greu de eradicat.
R.Ș.: S-a întâmplat să faci vreo nedreptate unui volum, dând un verdic greșit, iar apoi să-ți realizezi asta?
I.B.: În general, eu scriu despre aceeași carte două-trei comentarii, cum aș zice altfel, față de o aceeași situație, mă așez pe mine în trei variante. Dragul meu, am un principiu și îl practic, el, desigur, mi-a adus și destui inamici: scriu despre cărțile care-mi atrag atenția fiindcă au valoare, au acel ceva care-mi ambiționează interesul să aflu și, descoperind, să scriu. Au fost cazuri când am abordat și cărți slabe, dar nu inepții, și m-am executat onorabil, motivațiile mele fiind că încercam să mai acord o șansă intrării (sau revenirii) pe traseul valorii al autorului în care, mai ales dacă-l și cunoșteam între comilitonii cenaclurilor provinciei, mai învesteam oareșce încredere. A contraire, lucrurile nu se mai întâmplau, dacă aș fi constatat recidivare.
R.Ș.: Când e cazul — dacă e — să faci un compromis critic?
I.B.: Am încercat, în meandrele frazelor de mai sus, să încerc o explicație. Aș mai completa, din laboratorul ambițiilor mele de istoric și critic literar: pentru mine există autorul care are nume și prenume: apoi produsul lui, cartea; eu încerc ca, scriind, să fac abstracție de ceea ce face el în viața lui civilă, ca să zic așa, ce funcții are, în jurul cărei cutare instituții își lipește el alte preocupări, interese, probleme. Cum însă am și plăcerea de a fi la zi cu tot ce înseamnă pulsul literaturii noastre, sigur că am și motivele să fac oarecum „opoziție” compromisului. Știind multe, tot mai multe îți sunt și-ți vor fi prudențele. La „Echinox”, mai ales prin ce ne spunea Marian Papahagi, între triumvirii revistei, am învățat să nu uit niciodată că, dacă-ți respecți statutul, trebuie să știi că scrii mai ales pentru cei de mâine, pentru cei care, după ce oasele tale odihnesc într-unul din cimitirele patriei (hum!), vor fi mai critici, mai circumspecți, mai greu de păcălit dacă nu lași lucruri valoroase în urma ta.
R.Ș.: Care sunt schimbările (dacă sunt) discursului poetic ai ultimilor ani? Ce e nou în poezia contemporană?
I.B.: Noi avem o poezie de expresie valorică incontestabilă. În ultimii ani, ieșind mai des peste fruntarii, în Austria, în Franța, în Germania, în Italia, în Serbia sau Croația, am și aceste uimiri ale mele, devenind bucurii lăuntrice: să constat că, dacă am ține cont (și trebuie…) că totul, în literatură, e o competiție a valorii, suntem lângă sau, în dese situații, am depășit, mai ales la capitolul poezie, nivelul a tot ce se spune/se scrie pe acolo.
R.Ș.: Dacă ar fi să alegi un singur poem din cele pe care le-ai scris până acum pentru o antologie din poezia lumii, care ar fi acela?
I.B.: Orașul
atunci așteptăm
orașul
iată ce străzi și ce
noapte străino
întristează-te împreună
cu mine
învățăm psalmi bizantini
într-o sinagogă mirosind
a pește putred adus
din mări îndoielnice
un psalm un întuneric
în grădina ghetsimani
stau magii la taifas
vorbind de cerul interior
și logic
niște lucări de la salubritate
îl descoperiseră pe kant
au început să fabrice
oglinzi din flori de nufăr
un pelerin case de var unde
melcii scriu poemele
singurătății
atunci așteptăm
orașul
iată ce străzi și ce
noapte străino