Dacă e marți, e Bruxelles

Stau la fereastră, în dreptul aripii. Deasupra norilor e altă zi: sunt alte dimineți, după-amiezi, seri. De altădată, de acum, din cele ce vor fi (?!) La Charleroi coborâm direct în ceață: n-am văzut niciun petec de pistă până când n-am atins solul. Poliție multă în aeroport, armată: veste antiglonț, automate, câini. În Gara de Est din Bruxelles, și mai multă. În tren e plăcut. Pentru cafenelele din Leuven e încă devreme. Își fac toaleta de dimineață, ascultă știrile, citesc presa. Copiii sunt deja la școală; orașul arată ca în vremea siestei. Dar nu va trece mult și totul va fi plin. Mese lângă mese în restaurante lângă restaurante, în baruri lângă baruri, la terase lângă terase. Camera din campus, austeră. Ca toate camerele în care-am stat aici, unde-mi place atât… Descopăr crăpături în pereți (se lucrează la stradă). Le văzusem și acum doi ani și jumătate, într-un alt studio, pe o altă stradă. Mă gândesc la cutremurul din ’77, pe care l-am trăit în Sud, mai aproape de București… Seara, târziu, după o descindere la De Blauwe Kater (Motanul albastru/trist), aflu că a fost cutremur la Timișoara, iar poliția belgiană l-a prins pe „creierul” atentatelor de la Paris într-un cartier din Bruxelles. Președintele Iohannis vorbește original și prespălat ca blugii turcești din anii ’90 despre cotele de refugiați. Omologul său turc, Erdogan, despre cele 3 milioane de refugiați din țara sa și despre Europa care „dansează pe un câmp minat”.

La intrarea în gara spectaculoasă din Liège, trenul se oprește brusc. Și rămâne așa. Zece, douăzeci, patruzeci de minute. Cu scuzele în franceză. De rigoare… neneerlandeză. Un drum de treizeci de minute se transformă, „ceferistic”, într-unul de o oră și un sfert. Și ce bine mergeau trenurile SNCB! Când nu era grevă, desigur! Specialitatea feroviarilor belgi. Valonii nu au strălucirea flamanzilor. Nici orașul, care înfige blocuri în suitele de case vechi, specifice Flandrei. Blocuri turn! Un fan prăfuit al lui Standard mă privește o clipă. Nu știu de ce-mi trece prin cap tocmai acum „ardelenismul” lui Mircea Rednic. În cœur de ville lucrurile stau bine. Restaurantele își coboară în piețe terasele încălzite, iar terasele, niște prelungiri ale lor închise, încălzite și ele. Și așa mai departe. Într-o frenezie arhitecturală a viciului domestic. Știți de ce. Merg pe niște poteci de piatră cubică prin fața Catedralei. La întoarcere, în piața gării din Leuven, un spectacol kurd autorizat: scenă, muzică și pliante. Pe internet, în cameră, văd scene din Istanbul, de la locul atentatului. La o săptămână după celălalt. E bănuit Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK). Și, bineînțeles, Statul Islamic (ISIS).

Duminica Floriilor catolice vine cu soare. Unul timid ca o fată blondă pe bicicletă: cu mâna dreaptă pe ghidon și cu stânga pe fustă. Fumez la o bere într-un bar din fața gării. Înăuntru. Doi localnici își răsucesc unul altuia țigări și scot câteva cuvinte la tot atâtea zeci de minute. Sunt vechi, au trăsături sculptate, poate, de Marea Nordului, cândva (?!). Flamanzi parcă de-ai lui Adriaen Brouwer, desenatorul „la minut” al secolului XVII, maestrul-vagabond din Ținuturile de Jos, îndrăgostit supraponderal de hanurile Flandrei. De mâncare, băutură, femei și vreme înnorată. Începe meciul lui Poli la Craiova, cu CSU. Universitatea, la care țineam în adolescență… Mă gândesc încă o dată la Universuri, titlul pe care îmi promisesem să-l scriu după cartea de poeme dedicată dragostei mele pentru echipa Timișoarei: Poliversuri, de acum 4 ani. Să mai aștepte! Acum, play-off. Se vorbește despre miză, dar întâlnirea e mai degrabă sălcie ca apa din aspersoarele ce udă gazonul tern din Parcul Romanescu. Până la urmă, aproape izbăvitor, golul. Și pentru noi, cei care tot așteptăm o schimbare. La cină, cu unul dintre importanții profesori ai KU Leuven, pasionat de istoria cursei spațiale dintre cele două mari puteri, scot din vocabularul meu sărăcăcios un efect: „A fost odată Laika, acum e Like!”, fabricând, nu știu cu cât folos, un mascul(in) pentru eroina canină a Uniunii Sovietice.

De echinox, trec pe la De Metafoor, să văd ce mai e. În bar, toate bune și unde trebuie: și cafeaua, și separeul, și… metafora. Muzica din anii ’70 mă face pentru un timp să mă simt în Occidentul imaginat cândva sau construit din povestirile altora, în copilărie. Îmi place aici. Dar ies. Mă pierd în lumea mare, în toată, fiindcă în burgul universitar nu lipsește nimeni și nimic. Nicio rasă, nicio cultură. În fereastra uneia dintre cele mai frumoase clădiri din Centru întrevăd un indian cu copilul în brațe. Ce-i arată? Prima zi de primăvară astronomică? Ziua egală cu noaptea? Mâine echilibrul se va rupe. Din nou. Va câștiga lumina, aici, în emisfera nordică. E atât de sigur? Trec pe lângă un mănunchi de biciclete culcat la pământ. Câteva au roțile în opt. Iar bicicletele dorm în picioare, precum se știe. Mă obsedează imaginea cu ele la pământ. Mă doare. Dar întorc capul în altă parte. Sunt atâtea altele de văzut!

Dimineața, înainte de 8, mă întâlnesc cu zâmbetul deja cunoscut al vecinei mele finlandeze. Studiază eutanasia la ea acasă (în Benelux e legală) și-i e dor de copii. Îmi amintesc de telefonul unui amic. Începea cu: „Dacă e marți, e Belgia”. Deschid matinalul Digi 24 și prind primele informații despre exploziile de pe aeroportul din Bruxelles. Două, urmate de încă una, la stația de metrou din apropierea Consiliului Europei. Apar imagini din capitala paralizată. A unui continent globalizat prematur. Prind și relatarea Luanei Rednic, aflată pe aeroport în momentul deflagrațiilor. Fiica „omului meu” din Liège, care nu știam de ce-mi trecuse prin minte sâmbătă. Începe o zi de coșmar: a echinoxului încă, a unuia în care nu se mai știe dacă ziua e egală cu noaptea, sau noaptea cu ziua. Egalitatea astronomică nu pare azi comutativă. Europa își va îngropa încă o dată morții în propria inimă. Urmașii ei vor trebui să învețe supraviețuirea uitând libertatea. O lecție urâtă, în care expresia „lumea civilizată” nu va mai apărea nici ca greșeală de tipar. Dar va rămâne în picioare la propriu, ca o bicicletă în Țările de Jos.