Când eram adolescent, unul dintre amicii mei mai mari nu pierdea niciodată prilejul să spună că, „între Crăciun și Sfântul Ioan, lumea nu mai e așa ciufuțică”. Ați înțeles, omul se alinta pe sine, dar alinta și lumea fiindcă diminutiva cu grație cuvântul „ciufut” inventând o formă care, desigur, nu există. Nu vă las prea mult să vă întrebați ce înseamnă cuvântul, așa că vă scutesc de o căutare prin DEX și vă spun că, în afara sensului pe care îl știm, acela de „indispus, om cu toane”, „ciufut” mai înseamnă și „zgârcit, avar”.
Dar, dincolo de farmecul acestui cuvânt de origine turcă, cred că amicul meu de odinioară avea dreptate: săptămânile dintre Crăciun și Sf. Ioan sunt atât de diferite încât nici măcar porcăriile (un cuvânt de sezon!) politicienilor nu ne mai sufocă sistemul nervos cum ne sufocau altădată. (Să nu uit să remarc că sistemul nervos al românilor a devenit foarte nervos!) Așa că, iată, astăzi, în loc să vă otrăvesc cu un platou de Dragni, Iordachi, Tăriceni, scriu, cumințel, despre cuvintele acestor zile.
Și încep chiar cu originea cuvântului Bobotează ce pare un cuvânt ușor bâlbâit. Sigur, știm că Boboteaza înseamnă Botezul Domnului, dar nu ne gândim că, în fapt, nu e o repetare a primei silabe de la „botez, ci o adaptare fonetică a formulei „apa botează” ce s-a adaptat la o pronunție mai ușoară: Bobotează. Cel puțin așa credea celebrul lingvist Lazăr Șăineanu.
Evident, momentul central al acestei zile se referă la purificarea apelor, un scenariu ritualic ce datează din vremuri imemoriale. Dar, trebuie spus imediat, Botezul nu înseamnă o purificare prin apă, nu este o simplă lustraţie, cum spuneau romanii. Unicitatea botezului diferenţiază acest ritual creştin de ritualul evreiesc al purificării prin apă (abluţiune), Tvilah, unul dintre momentele convertirii la iudaism.
Cât priveşte lustraţia, romanii înţelegeau prin lustraţie ceremoniile de alungare a celor rele, aceste ritualuri aplicându-se, deopotrivă, oamenilor şi câmpurilor. În lumea postcomunistă, prin „lustraţie”, lumea a înțeles interzicerea unor drepturi electorale pentru acele persoane care au fost demnitari comunişti.
Odată cu taina botezului, creştinii cred că omul iese din condiţia lui de fiinţă biologică şi se îndumnezeieşte. Cum, între altele, arată şi cuvântul englezesc pentru „naş”, „Godfather”, adică „tată în Dumnezeu”.
Numele primit la botez este şi el, la rându-i, o pecete protectoare şi, atunci când un copil este foarte grav bolnav, i se face încă o slujbă de botez, pentru ca răul să nu îl găsească pe cel cu nume nou.
În lumea creştină, complexitatea botezului a dus la apariţia, în cadrul protestantismului, a denominaţiunii baptiste. Adică a protestanţilor care cred că taina botezului trebuie primită în cunoştinţă de cauză, la maturitate, după modelul lui Cristos.
În fine, la capătul acestor sumare considerații lingvistice, semnalez că, dintre personalităţile cu nume Baptist(e), una chiar nu are nimic din pioşenia numelui: marele autor francez de comedii Molière. Cel care în realitate se numea Jean-Baptiste Poquelin, ceea ce s-ar traduce prin Ioan-Botezătorul Poquelin.