În sfârșit, reformele din învățământul preuniversitar sunt gata! Odată cu suprimarea tezelor, tot ceea ce mai era de reformat în sistemul național de învățământ al României a fost reformat. De acum înainte vor curge întregi generații de tineri pătrunși de cunoaștere, ale căror prestații în marile universități ale Căii Lactee vor fi pur și simplu subînțelese. Tezele acestea erau singurele obstacole comunistoide care mai stăteau în calea modernizării categorice a școlii românești. Să tragem aer în piept și să redevenim serioși!
Consultând dexonline (la ce v-ați fi așteptat?), am observat că „teza” este o „lucrare scrisă, făcută de elevi în clasă sub supravegherea profesorului, la sfârșitul unei perioade de studiu sau la un examen”. Prin urmare, „teza” pare a fi un instrument de verificare periodică (semestrială sau trimestrială, pe vremea celor din generația mea) a cunoștințelor acumulate de un elev (de școală generală sau de liceu), pe parcursul a 10–14 săptămâni, la anumite discipline, considerate importante pentru pregătirea acumulativă și, desigur, calitativă a celui supus unei astfel de verificări, în perspectiva viitoarelor experiențe școlare (examen de capacitate, de bacalaureat sau de admitere la facultate). Teza nu joacă numai o funcție evaluatorie de moment (sau de etapă), ci și una preparatorie, relevantă pentru calibrarea capacității autorului tezei de a face față unor veritabile examene sau concursuri, de care depinde viitorul său parcurs liceal sau universitar. Prin urmare, teza nu este altceva decât un examen de mai mici dimensiuni, pe care elevul îl susține — în mod separat, la mai multe discipline, dar dintr-o materie acumulată pe parcursul a circa 3 luni — la matematică, limba și literatura română, limba și literatura maternă, fizică, chimie, istorie sau la o limbă și o literatură străină. Elev fiind al Liceului de Telecomunicații din Timișoara, între 1989 și 1993, subsemnatul susțineam cinci teze în fiecare trimestru: la limba și literatura română, la matematică, la fizică, la chimie și la o disciplină căreia astăzi prea puțin tineri i-ar face față: electrotehnica în telecomunicații. Nici eu și nici colegii mei — mulți dintre ei deveniți, între timp, ingineri foarte serioși — nu ne-am fi gândit atunci că ar trebui „să scăpăm de teze”. Ni se părea firesc să le dăm, ne livrau emoții mari (mie, mai ales la chimie, unde abia reușeam să iau un 6 sau un 7), învățam „pe rupte”, iar ele ne ierarhizau în interiorul clasei din care făceam parte, la disciplina din care susțineam teza. Caietele de teze erau ținute în bună rânduială de profesorul fiecărei discipline la care se susținea o asemenea probă și erau predate elevului la sfârșitul celui de-al treilea trimestru, după susținerea celei de-a treia teze. Erau caiete mici, de circa 48 de pagini, câte unul pentru fiecare disciplină la care „se dădea teză”, iar la sfârșitul anului școlar, atunci când ele se întorceau definitiv în posesia fiecărui elev, părinții acestuia aveau la îndemână o imagine foarte clară a ceea ce poate „progenitura” la fiecare disciplină importantă. Conținuturile acestor teze îi transmiteau părintelui interesat cam la ce ar trebui acesta să se aștepte din partea copilului la viitorul examen de bacalaureat și cam pe la ce facultate ar putea să dea admitere (într-o vreme când examenul de admitere era o regulă inderogabilă). Dacă liceanul excela la matematică și la fizică, părintele se gândea să-l dea la politehnică, dacă era bun la chimie și la fizică, putea spera că va ajunge medicinist, iar dacă scotea note mari la tezele de la „română”, copilul se putea gândi să dea la Litere, la Drept sau la vreo altă facultate umanistă.
Carevasăzică, astăzi, tezele nu ne mai sunt de niciun folos. Epidemia l-a convins pe ministrul Educației de inutilitatea acestui instrument de evaluare. Deși, cu câteva luni în urmă, susținea (încă) faptul că tezele sunt nu numai necesare, dar și ilustrative pentru radiografierea nivelului de pregătire al elevilor (de gimnaziu sau de liceu), același ministru al Educației s-a sucit, astfel că, în prezent, a devenit un foarte fervent opozant al tezelor. Niște „reprezentanți” ai unor elevi, dar și ai unor părinți au susținut cu tărie renunțarea la teze, iar domnul ministru — politician cu experiență! — a înțeles să-și adapteze poziția pe acest subiect, astfel încât să o compatibilizeze cu „vocea și voința poporului”. Din nou — ca de atâtea ori în trecut — o decizie ministerială este luată fără studii prealabile de impact și fără consultarea profesorilor cu experiență. Desigur, Consiliul Național al Elevilor — o structură burdușită de „înțelepți” ai sistemului național de învățământ — a fost întrebat despre subiect, iar poziția exprimată de acest „înalt for al managementului școlar” a opiniat în sensul că se impune „înlocuirea tezelor semestriale cu teste sumative cu subiect unic la nivel național, fără trecere în catalog, urmate de feedback din partea profesorilor”. După renunțarea la note în școala primară, renunțarea la teze „vine ca o mănușă”. Orice, numai să nu avem o imagine clară în privința a ceea ce știu cu adevărat elevii. Jos ierarhizările! Totul trebuie nivelat! Nimeni nu trebuie să dovedească nimic și cu atât mai puțin că excelează într-o disciplină sau alta! Toate aceste lozinci sunt în acord cu starea deplorabilă în care a ajuns învățământul preuniversitar din România. Acela din care universitățile noastre își recrutează studenții. Sper ca cei care din toamnă sunt dispensați de teze să nu mai fie obligați să susțină nici bacalaureatul și nici examenul de licență. Până la urmă, un test sumativ, fără trecerea notei pe diploma obținută la sfârșitul studiilor liceale sau universitare, urmat cel mult de un „feedback din partea profesorilor” ar fi suficient. Nu de alta, dar să nu-i stresăm și să nu-i obosim pe tinerii noștri frumoși, liberi și foarte competenți!
