Fie ploaie, vânt, zăpadă sau alte intemperii, nimic nu poate opri din preumblări pe vajnicul curios ce vrea să vadă cu alți ochi locurile mai tainice ale orașului. Că doar nu numai vara, pe caldură, se pot cerceta străzile vechi și operele sale de artă. În apropiere de locul numit Punctele Cardinale se află o mică piațetă mai retrasă și foarte puțin cunoscută. De câțiva ani poartă numele lui Ionel I. C. Brătianu, dar mai este cunoscută și sub numele anterior de dr. N. Russel.
Aici se află prima și singura biserică a ritului evanghelic luteran din Timișoara. Turnul clădirii se vede de la distanță destul de mare, fiind în prelungirea axului bulevardului Take Ionescu. Cine vine dinspre Lugoj o poate observa de la distanță. Dar edificiul în sine este destul de puțin cunoscut. Și din motive de urbanism și poate din alte motive de economie de spațiu de construit în vechea Cetate, clădiri importante, chiar biserici, erau înghesuite între alte clădiri, lăsând la stradă doar o mică porțiune a porții de intrare. Se ridicau clădiri către interiorul curții valorificând locul, cât de puțin și strâmt ar fi fost. Este destul de asemănătoare situația cu cea a bisericii catolice Sfânta Ecaterina tot din Cetate. Aceleși condiții au dus la aceleași rezultate.
Povestea zilei de azi are mare legatură cu o întâmplare mai veche ce exact anul acesta va aniversa cinci sute de ani. În octombrie 1517, un tânăr preot german ce ocupa un post de profesor la celebra Universitatea din Wittenberg a hotarât să facă cunoscute niște idei ale sale despre mersul treburilor în Biserica Catolică din care făcea parte. Zis și facut! A pus mâna pe un ciocan, niște cuie, şi afișele pe care a scris cele 95 de puncte de vedere ale sale (de atunci numite teze). Le-a afișat la locul cel mai vizibil din burg, pe ușa bisericii din Wittenberg.
Nu era un oricine călugărul ordinului augustinian. Era doctor în teologie din 1512, cunoștiințele sale fiind dublate de studii de drept. Martin Luther se numea neliniștitul gânditor ce a devenit peste ani fondatorul mișcării de reformă a bisericii. În esență a plecat de la întrebarea „cum ar fi posibil să reconcilieze cerințele legii lui Dumnezeu cu incapacitatea omului de a le urma?”. Răspunsul posibil se găsește în latura umană a Mântuitorului. Ceea ce era cerut omenirii nu era o respectare strictă a legilor și a obligațiilor religioase, ci un răspuns de credință, răspuns acceptat de Dumnezeu. Această credință trebuia să se bazeze pe dragoste, nu pe frică.
Pentru a strânge fonduri în vederea construirii Bazilicii Sf. Petru din Roma, papa Leon al X-lea a vândut credincioșilor indulgențe. Acestea erau de fapt niste acte ce ofereau iertarea unor păcate în schimbul unor sume de bani. Prin vânzarea de indulgențe se oferea anularea suferințelor vremelnice din cauza păcatului. Luther s-a declarat împotriva acestei practici pe care o considera prea comercială. Aceste teze scrise de Luther au circulat repede prin țările germane și au provocat mare scandal.
Papa a ordonat ca Luther să se prezinte în fața cardinalului Theodor Cajetan. Superiorul i-a cerut să-și retragă cele 95 de teze. Luther a replicat că și le va retrage doar dacă i se va dovedi pe baza Bibliei că el este cel care greșește. Pe rând a fost excomunicat, condamnat la moarte. Scapă cu ajutorul sprijinului oferit de un principe ce împărtăşea aceleași idei. De aici Luther ajunge să se aplece muncii de traducere a Noul Testament în limba germană. Era nevoie ca și clasele mai puțin instruite să înțeleagă Scriptura, nu doar cei ce cunoșteau limba latină. Prin acestă primă traducere a Bibliei în germană încheiată în 1534 Martin Luther a contribuit la o primă unificare a limbii literare germane, ce nu mai era împărțită după diverse zone și dialecte.
Luther este cunoscut ca „părintele Reformei”. Intenția lui însă nu a fost crearea unei noi biserici, de altă factură, ci înnoirea Bisericii Universale. Pentru început, încercările de reformare a bisericii locale nu au avut succes în Europa Centrală în timpul vieții lui Martin Luther. Dar au fost continuate de discipolii săi. Încet, aceste teorii au prins tot mai mulți credincioși. Au început războaie între adepții Reformelor și Catolici. Totul a culminat cu ceea ce va fi marele război european ce a rămas în istorie cunoscut ca războiul de treizeci de ani. Pacea westfalică ce a încheiat această conflagraţie avea să devină în timp momentul de pornire a unei istorii moderne a continentului.
Cu toate că, între anii 1543-1550, luteranismul cuprinde unele orașe săsești din Transilvania, în provincia Banatului nu a pătruns, din cauza dominaţiei otomane. În 1552 are loc armistițiul de la Passau, prin care împăratul Carol al V-lea garantează protestanților luterani libertatea de religie.
Reforma s-a sfârșit în divizare, prin întemeierea unor noi instituții. În funcţie de interpretarea diferită a mai multor gânditori teologi, s-au divizat în timp în credincioși evanghelici și cei reformați. Asta în ceea ce privește teritoriile ardelene și bănăţene. În restul continentului situaţia este şi mai complexă.
La începutul administrației habsburgice în teritoriul dintre Mureș, Tisa și Dunăre aici au fost aduși cu preponderență enoriași proveniți din provinciile catolice. Nu erau încurajate alte comunități. Chiar dacă au venit unele familii la început, erau izolați și fără parohi ce să slujescă în religia și limba lor.
Lucrurile au început să se mai schimbe sub ideile curentului iluminist din secolul XVIII. Prin patenta imperială din 13 octombrie 1781, semnată de Iosif al II-lea, s-a acordat libertate religioasă creștinilor protestanți și celor răsăriteni, iar imediat în anul următor și mozaicilor.
Primele slujbe religioase evanghelice au avut loc în Timișoara începând cu anul 1790. Prima dată se adresau militarilor evenghelici din garnizoană. Dar în scurt timp se așează în Cetate și primele familii.
Prima comunitate închegată și de sine stătătoare se consemnează la Liebling. Chiar și comunitatea din Timișoara a funcționat la început ca o filială a celei de la Libling. Dar în scurt timp devin independenți și se poate considera ca un început oficial prima slujbă ținută la 10 noiembrie 1824. Nu exista o biserică, de fapt nici măcar o clădire proprie, așa că la începuturi se apela la săli sau lăcașe închiriate de la catolici. Încet, au crescut ca număr și au chemat și un preot. De la început, credincioșii de rit evanghelic nu au aparținut doar de o etnie. Tradițional a fost o multiculturalitate dublată de un multilingvism ce se perpetueză până în zilele noastre. Prima condiție era să poată sluji în germană, maghiară și slovacă. Primul preot cunoscut a fost chemat dintr-o localitate ce acum aparține de județul Arad.
Un caz unic, poate chiar în Europa, se leagă de biserica evanghelică timișoreană. De la bun început și până în anul 1890 adună sub acelaşi acoperiș două culte diferite ce au conviețuit paşnic împreună. Enoriaşii calvinişti şi cei lutherani au fondat o aşa numită „biserică a evanghelicilor uniți”. O inscripţie latină aflată deasupra intrării aminteşte de acestă ciudăţenie ce întăreşte ideea de ecumenism şi multiculturalism. Aici au fost de regulă câte doi preoţi. Unul reformat, pentru cei de limbă maghiară, și unul evanghelic, pentru germanofoni și slovaci, ce reprezentau cam 80 de procente din credincioșii luterani. Cele două comunități s-au despărțit în bună pace în anul 1890, când reformații maghiari au început demersurile de a construi propria lor biserică. Dar despre acest aspect s-a mai vorbit în acest serial, când a fost rândul edificiului din Piața Maria.
Puterea finaciară a comunității era în creștere, ceea ce a permis în scurt timp construirea unei case parohiale ce avea la parter o sală de rugăciuni. Restul clădirii adăpostea locuințe și cancelarii necesare preotului și personalului bisericii. Diversele renovari și modificări (minore) nu au schimbat prea mult din frumusețea clădirii ce se află în stare foarte bună până azi. Chiar recent a fost decopertată tencuiala veche în vederea unei reabilitări serioase. Biserica a scăpat deja de schelele de pe exterior și arată impozantă în simplitatea sa elegantă.
De când a fost terminată casa parohială și sfințită sala de rugăciuni, în anul 1831, a slujit neîntrerupt intereselor bisericii. Nu a trecut la diverși proprietari ca alte clădiri istorice din oraș. A scăpat chiar și de tăvălugul naționalizărilor sălbatice de după al doilea război mondial.
Alăturat, chiar lipită de casă, se ridică biserica. Totul s-a construit cu bani colectați de la comunitate, dar și în urma unui turneu întreprins de Wilhelm (Vilmos) Karner prin mai multe țări, pentru a aduna fonduri.
Au fost angajați doi specialiști ce urmau să realizeze edificiul. De partea de proiectare s-a ocupat arhitectul budapestan Hilt Nándor, iar de realizarea propriu zisă a avut grijă inginerul arădean Glatz János. Din alte surse, se mai știe și de un alt arhitect, un anumit Anton Schmidt. Probabil că fiecare și-a adus contribuția la acest monument cu caracteristici de clasicism. De fapt acest stil corespundea cel mai bine rigorilor destul de stricte ale mișcării protestante. Au făcut o treabă bună, ce a permis ca în anul 1839, în data de 28 octombrie, să aibe loc slujba oficială de sfințire a noii biserici. O placă din interior arată toți preoții ce au slujit aici. În 175 de ani nu sunt decât zece. O adevărată statornicie față de enoriași.
Până la finalul secolului nu a existat un turn al bisericii. Acesta a fost adăugat în anul 1901, pentru o mai mare prestanța a clădirii. În anul 1903 au fost ridicate în turn și trei clopote de bronz. Dintre acestea, acum mai există doar unul. Cu toate că ansamblul se află chiar în apropierea zidurilor fortificate, nu se știe să fi suferit stricăciuni importante în timpul asediului din 1849. Doar la etajul casei parohiale se mai afla și acum încastrată o ghiulea trasă de peste metereze. A fost păstrată la locul ei, după mai bine de un secol și jumătate, între două ferestre. Dar nu același lucru se poate spune despre clădirea din partea dreaptă a bisericii. Aici s-a aflat școala evanghelică luterană, ce funcționa deja în anul 1825 ca instituție pentru băieți. Aceasta a fost destul de puternic zguduită de bombardamente. Iar din anul 1859 se adaugă aici și clase de fete, până în 1869, când școala este trecută în administrarea statului.
Interiorul bisericii este de o simplitate deosebită. Doar câteva elemente atrag atenția. O frumoasă pictură a lui Steinacker Károly reprezentând scena biblică de pe muntele măslinilor ocupă locul principal. O cristelniță donată de familia Babasnik în 1911 stă la loc de cinste. De asemenea, iese în evidență ca o capodoperă în sine candelabrul din fier forjat din anul 1869, de o excepţională finețe a detaliilor. Pe unul din pereții laterali se află stema familiei Ambrózy, ce a oferit în mai multe ocazii generoase donații. Unul din membrii familiei, baronul Ambrózy Béla a fost unul dintre fondatorii albinăritului ca știință, nu doar ocupație ocazională. Károly Kós (Karl Kosch), cel ce a pus bazele arhitecturii și etnografiei transilvane, cu toate că a muncit o viață la Cluj, a văzut lumina zilei și a fost botezat chiar aici, după cum arată o placă din biserică.
Iar dacă nu am spune câteva vorbe despre minunata orgă e ca și cum nu ar fi nimic la balconul clădirii. Așa cum sunt cele mai multe lăcașe de cult din Banat, și acestă orga este semnată de Leopold Wegenstein. A fost montată în anul 1901 și de atunci funcționează fără probleme. Este una din cele mai bine întreținute instrumente, ca dovadă că aici vin mulți studenți să-și desăvârșească măiestria muzicală. De peste zece ani se desfășoară aici festivalul de muzică barocă.
Preotul paroh Kovács Zsombor slujește comunitatea în trei limbi – germană, maghiară și română – de peste două decenii. Uneori mai vine un tânăr preot dintr-un sat din împrejurimi pentru a ține serviciul religios și în slovacă. Părintele Kovacs s-a obișnuit. Dar la început nu a înțeles nimic. Organistul cânta partitura iar oamenii din sală cântau împreună, dar fiecare în limba lui. Nu separat, ci concomitent. A crezut că nu se va adapta niciodată. Dar, în timp, a perpetuat acest obicei nemaiauzit în altă parte. Un străin nu pricepe nimic din cuvintele amestecate a mai multor limbi. De fapt, este adevăratul model ecumenic ce încearcă să rezolve ce s-a încurcat pe vremea turnului babilonienilor.