„La coborârea din avion, toţi redevenim atei”, spune o vorbă din folclorul aeroporturilor de pretutindeni. Înţelepciunea ei am încercat-o cu toţii, nu numai în avion, ci, mai ales, în orice situaţie dificilă când ne-au cotropit pe fiecare, ca din senin, o pioşenie şi o fervoare de care n-avuseserăm habar înainte.
E de ajuns, de pildă, să strănutăm ceva mai dezordonat şi să ne trezim dimineaţa cu o supraproducţie nazală pentru a redeveni ortodocşi, catolici sau ce o mai fi. E de ajuns să plecăm la un drum mai lunguţ cu o mașină sub standarde pentru a-L ruga să ajungem cu bine. E de ajuns ca, în prag de iarnă, să îi transpire caloriferului un por pentru ca să ne rugăm, aşa, în trecere, să îl ţină bun până la primăvară. Sau chiar e de ajuns să ne luăm biletul de loto săptămânal pentru a ni-l închipui pe Bunul Dumnezeu aşezând cu mâinile Sale numerele pe care tocmai le-am scris. Dumnezeu, fiindcă poate face de toate, se mai ocupă și de examene, de concursuri pe post, de concedii, investiții, locuri de parcare, de concurentul preferat la „Vocea României”, de pescuit sau vânat. Nu, de astea de la urmă Dumnezeu nu se ocupă fiindcă nu are în leasing rătăcirile noastre.
De fapt, cum știți, pentru noi toți, credincioși sau atei, Dumnezeu e şi medicul de familie, şi agentul de asigurări, şi mecanicul auto, şi instalatorul, şi tot ce e nevoie la o adică, atunci când suntem la ananghie, de parcă fiecare, individual, am avea audienţă deschisă la El.
O să zâmbiți, dar, în ortodoxie, Dumnezeu e mult mai prezent, coborât în viața de zi cu zi decât în catolicism sau în diversele forme de protestantism. Lucian Blaga numea sofianică această tandră domesticire, asumare a Lui de către țăranul român. Iar, la români, mie mi se pare că tutuitul cu Dumnezeu e mult mai familiar, mai cald, mai firesc, mai uman, ca să zic așa.
Așadar, întreb și eu: e posibil ca nea Luţă din Freidorf sau Mimi din Gottlob să aibă audienţă deschisă la Dumnezeu?
Și să nu credeți că avem aici o întrebare naivă, fiindcă teologii Evului Mediu au formulat o întrebare încă mai copilăroasă în problematica ei: „Dacă Dumnezeu e atotputernic, ar putea face o piatră pe care nici El măcar să nu o poată ridica?” La care au răspuns după ani de aprige dispute teologale: „Dumnezeu poate face orice cu excepţia a ceea ce se opune Atoputerniciei Sale”. Or, în prelungirea graţioasă a acestui răspuns, oare ce L-ar putea determina să nu fie disponibil mereu, aşa cum ne imaginăm noi cu atâta speranţă? Și eu sper că nimic.
Evident, considerațiile mele nu au nicio pretenție teoretică. Ele doar pun în evidență o nevoie a sufletului nostru de a fi protejat.