Lumea e într-o criză majoră, se aşteaptă schimbări extraordinare în America, în Europa, în Asia. România vegetează, dormitează şi aşteaptă ca un ministru al Fodurilor Europene incompetent, numit pe criterii obscure (servicii — vezi Alina Mungiu-Pippidi), să aducă para mălăiaţă a banilor europeni în gura lui Nătăfleaţă român. Vom pune şi întrebarea: „dar muieţi-s posmagii”? Useriştii şi neoliberalii români (deloc „naţionali”), deşi progresişti şi neomarxişti, nu par sa înţeleagă că banii europeni se dau doar pentru proiecte de Green Deal şi de digitalizare.

Cum ar putea România să-şi recâştige, fie şi parţial, suveranitatea şi independenţa pierdute pe mâna ultimelor generaţii de politicieni (Emil Constantinescu, Adrian Năstase, Traian Băsescu etc.)? Fără să pună în discuţie apartenenţa la NATO şi la UE. E posibil aşa ceva? Da, fără îndoială, e posibil, multe sunt posibile, dar e nevoie de voinţa şi participarea întregii naţiuni, şi nu doar de un PNRR care să fie acceptat de UE.

Două ar putea fi marile schimbări care pot duce la un nivel sporit de suveranitate şi independenţă pentru ţara noastră. Prima schimbare e una destul de simplă, dar fundamentală. E vorba de forma de guvernământ mai potrivită pentru România în contextul geopolitic în care se găseşte azi. Ar fi necesară abandonarea republicii prezidenţiale (sau semi-prezidenţiale) şi adoptarea republicii parlamentare. Adică renunţarea la alegerea preşedintelui prin sufragiu universal şi trecerea la alegerea lui de către Parlament. Exemplul Ungariei vecine (imediat după 1989) şi cel al Germaniei ne pot încuraja pentru această opţiune. La fel cum exemplul Franţei prin ultimii trei preşedinţi (Nicolas Sarkozy, François Hollande şi mai ales Emmanuel Macron) ne poate descuraja decisiv pentru opţiunea actuală.

După cum s-a văzut mai ales cu ultimii noştri doi preşedinţi (Traian Băsescu şi Klaus Iohannis), un preşedinte în România intră, vrând-nevrând, sub cupola serviciilor secrete şi până la urmă nu mai conduce, de fapt, nimic. Preşedinţia devine un simplu birou de registratură, un notariat, iar preşedintele, un cititor de prompter. Iar factorul intern care îl controlează pe preşedinte poate fi foarte uşor controlat de factorul extern. Principiul centralismului, al piramidei. Controlul inteligent al preşedintelui român este unul politic, dar şi economic. Şi, evident, unul de securitate. Lucrul a fost, de altfel, verificat şi cu Ion Iliescu, şi cu Emil Constantinescu.

În schimb, un prim-ministru puternic, bazat pe votul majorităţii românilor (ca Viktor Orbán în Ungaria sau cancelarul în Germania), susţinut şi de o majoritate parlamentară, are o libertate de acţiune mult mai mare şi e mult mai greu de controlat de către factorul intern sau factorul extern. Se exclud şi numirile de prim-miniştri de către un preşedinte izolat pe motivaţii personale sau neclare (sub acoperirea unei propagande ieftine), cum a fost cazul cu „guvernul meu”, „partidul meu”, „prim-ministrul meu”, în urma unor alegeri europarlamentare cu rezultate dubioase şi contestabile (fără legătură cu alegerile parlamentare!). La fel cum putea fi evitată numirea unor prim-miniştri oameni de paie ca Emil Boc, Sorin Grindeanu, Mihai Tudose, Viorica Dăncilă şi, bineînţeles, Ludovic Orban şi Florin Cîţu.

A doua măsură, tot simplă şi tot fundamentală, este regionalizarea, începută de mai multe ori în ultimii ani dar ratată ruşinos de fiecare dată (vezi şi tentativa Dragnea). Primele care s-au opus regionalizării, şi nu întâmplător, au fost serviciile secrete, prin rezervişti şi prin pupilii lor activi. Preferinţa acestora pentru judeţe în dauna regiunilor mari se poate explica uşor. Dar nu are legătură cu interesul general, ci doar cu apărarea propriului lor interes. Care nu e departe de interesul comanditarilor externi. Fostul premier, actualul primar al Clujului, Emil Boc, orice am gândi despre el, împreună cu câţiva primari din vestul Transilvaniei, are dreptate să readucă în actualitate planul regionalizării.

Două sunt avantajele evidente ale marilor regiuni zise „europene”. Capacitatea de a susţine economic universităţi şi licee de calitate şi capacitatea de a construi spitale şi un sistem de sănătate conform cerinţelor secolului XXI. Fără să mai aducem în discuţie eterna absorbţie de fonduri europene. Preşedinţii de regiuni ar prelua multe dintre prerogativele actualului preşedinte şi ar putea constitui împreună un autentic reper politic. Ar fi mult mai aproape de alegătorii lor, iar împreună ar putea constitui o autoritate politică mult mai consistentă decât cea a fantomaticului preşedinte actual. Ar fi mult mai uşor de controlat democratic, şi deci mult mai răspunzători de deciziile lor. În Franţa, regionalizarea a fost realizată cu suces, iar ţara a rămas unită şi întreagă. Cel puţin până foarte de curând, când presiunea Germaniei asupra Alsaciei pare să inspire schimbări.
Discuţiile premature din aceste zile despre alegerile prezidenţiale de peste trei ani, din 2024, indică nu numai faptul că actualul preşedinte are nişte probleme cu rolul său, cu prestaţia sa, ci chiar preşedinţia pare să fie pusă în discuţie ca nefuncţională, ineficientă, inutilă. Care dintre următorii: Dacian Cioloş, Dan Barna, Florin Cîţu, Laura Codruţa Kövesi, Emil Boc, Mircea Geoană, toţi citaţi ca posibili candidaţi în lungi şi penibile dezabteri animate de comentatori, analişti, sociologi, poate să dea mai multă substanţă funcţiei atât de compromise de preşedinte al României? Nu par toţi cei numiţi mai înainte chiar sub nivelul ultimilor patru preşedinţi ? Sau, în cel mai bun caz, la fel ca ei?

Pe lângă cele două măsuri simple dar fundamentale — alegerea preşedintelui de către Parlament, regionalizarea şi descentralizarea puterii către regiuni —, se impun destule alte schimbări pentru a reuşi o tranziţie totuşi lină spre o Românie mai suverană, mai independentă. Primele vizate ar trebui să fie serviciile secrete care, după mulţi, conduc de facto România. Ele nu mai servesc pe nimeni, se servesc şi sunt servite. În plus, par să se fi constituit într-o „miliţie” de control al populaţiei băştinaşe. În beneficiul lor şi al străinătăţii coloniale. Nu sunt cumva prea multe, prea numeroase aceste servicii? Nu ne costă cumva prea mult? Nu s-ar impune nişte comasări şi o curăţenie de primăvară serioasă? Funcţionează aceste servicii cumva tribal, cu întregi familii angajate în sânul lor? Şi multe alte întrebări merită să fie puse.

În ritmul în care evoluează azi România, fără câteva schimbări de anvergură şi fără restructurarea mai multor domenii şi instituţii, începând cu serviciile secrete şi sistemul de justiţie, fără profesionalizarea şi modernizarea reală a statului, azi gras şi incapabil, România se duce direct în zid. Cu consecinţe tragice uşor de anticipat. Mantra hipnotică după care nu ni se mai poate întâmpla nimic pentru că facem parte din NATO şi din UE este una dintre cele mai toxice, mai periculoase.